Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 31

povestea calatoare zimnicea
Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 32
septembrie 1, 2016
povestea calatoare zalau
Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 30
septembrie 3, 2016

Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 31

povestea calatoare baia mare

Trecuse ceva vreme de la găsirea cărților, răsfoite până la ultima pagină de către copii. Cu timpul reparaseră și ceasul bunicii, dar nu împliniseră ceea ce bunica Elena le ceruse în jurnalele ei: lăcomia, ura și invidia trebuiau distruse, iar ei nu aveau habar cum să facă acest lucru. Se loveau zilnic de oameni cărora le dispăruse zâmbetul de pe față, de oameni care se schimbaseră în urma evenimentelor din viețile lor și care rămăsaseră veșnic triști… observară că ceasul strălucea atunci când se aflau în preajma unui loc sau a vreunui obiect mai special. De fiecare dată când intrau în camera bunicii Elena, care se afla la parterul casei, vedeau cum ceasul strălucea. Au cotrobăit în toate dulapurile, găsiseră niște hârtii cu însemnări zilnice, poze cu ei, chiar și vestuțele lor croșetate de când erau bebeluși. Dar ceasul continua să strălucească.

– Mira, ești din nou aici? Spuse Fly intrând zgomotos în cameră. Nici nu încheie propoziția că se împiedică de covor și căzu în nas. Observară deodată parchetul uscat de sub covor.

– Doamne, asta era! Mira dădu la o parte covorul ce avea însemnele șarpelui pe margini și găsiră sub acesta o ușă pe care o ridicară. Fly luă lanterna și coborâră pe scările ce scârțâiau groaznic.

– Uite, Mira, asta ne indica ceasul. Cred că ar fi trebuit să găsim această cameră cu mult timp în urmă!

– Ai dreptate. Ei aprinseră lumina și descoperiră o cameră cu pereți înalți, zugrăviți cu motive florale victoriene. Pereții erau acoperiți de tablouri pictate în ulei, parcă te aflai într-un muzeu adevărat.

– Uite cât de frumoase sunt! Mira, oare ce vor să spună toate aceste tablouri? Ar trebui să găsim un indiciu?

Dintre toate tablourile, doar trei aveau ramele cu șerpi încrustați, ochii lor păreau vii din cauza pietrelor colorate. Tinerii și-au dat seama repede că doar trei din toate aveau să îi intereseze. Mira îl luă de pe perete pe cel cu rama în nuanța argintului.

– Fly, uite! Spuse  ea, arătându-i fratelui ei plicul lipit de spatele tabloului. Fără să aștepte, Fly dete jos de pe perete și celelalte două tablouri, cel cu rama de bronz și ultimul cu rama aurie și observară că toate aveau câte un plic prins de pânză.

– Mira, uită-te cu atenție! Acest tablou, arătând spre cel cu bronz înfățișează casa din Paris unde s-a născut bunica Elena. Cred că de acolo ar trebui să începem!

– Da, Fly, ai dreptate!

Cei doi deschiseră plicul unde găsiră o cheie de bronz și un text: ”Ați găsit tabloul copilăriei mele. Sunteți aproape de final. Căutați acolo unde soarele apune își lasă ultimele raze să atingă.”

Copiii s-au luat de mână, au închis ochii și au apăsat cadranul ceasului. Într-o clipă au ajuns în fața casei bunicii din Paris. Ascunsă de iederă, casa părea invizibilă pentru trecătorii care nu-și ridicau privirea din pământ. Era o zi cu ceață, un sfârșit de iarnă viscolit. Intrară în casă, ajutați de cheia care se răsuci perfect în broască. Fly făcu focul în timp ce Mira se apucă să caute printre sertarele din sufragerie. Casa era plină de paianjeni și praf, semn că nu mai locuise nimeni acolo de când bunica Elena se mutase împreună cu străbunicii copiilor. Într-o pungă veche găsi câteva jucării ce păastrau frumusețea trecutului: un soldat ce trâmbița pornit de cheiță, un trenuleț de lemn… fuseseră oare ale bunicii Elena? Cercetând fără oprire locul, Mira dădu peste un jurnal care semăna cu acele cărți pe care ei le primeseră moștenire. Citi fără oprire pagină după pagină și apoi îl chemă pe Fly:

– Uite, aici bunica vorbește de vrăjitorul Greywiz, acesta este cel care a semănat invidia în lume. Cred că știu cum să îl chemăm. Și rapid luă câteva buruieni înghețate din grădină, potrivi niște ceară și spuse șoptit câteva incantații. Dintr-o dată apăru cel chemat:

– De ce îndrăzniți să mă deranjați? Copiilor nu levenea să creadă că în mijlocul livingului se afla cel al cărui poză învechită de vreme o văzuseră în jurnal.

– Vrem să ne ajuți! Vrem să te ajutăm și noi! Știm că tu ești cel care a semănat Invidia în lume, nu înțelegem de ce ai făcut acest lucru.

– Copii năstrușnici ce sunteți. Acest sentiment se află în sufletele tuturor! Eu doar l-am adus la viață! Și vrăjitorul le povesti că fusese copil sărac, dar că niciodată nu îi invidiase pe cei care aveau jucării, haine frumoase sau mâncare bună. Dar niște copii răi îi furaseră jucăriile pe care și le făcuse din bucăți de jucării vechi aruncate la gunoi, fiind invidioși pe bucuria lui de a avea lucrurile acelea.

– Și ce vină are restul lumii?

– Ce vină?? Ce vină am avut eu? Nu am luat nimic de la nimeni, nu am invidiat pe nimeni niciodată…eram un biet copil sărac.

– Uite, Greywiz, le mai dorești?

– Ochii vrăjitorului se umplură de lacrimi.

– Soldatul Tom, trenulețul Tuc… vă mulțumesc, copii, nu am cuvinte…

– Cred că bunica noastră se pregătea să ți le înapoieze, dar s-au mutat și nu a mai reușit…

– Bunica voastră a fost singura mea prietenă… bine, Mira și Fly, eu voi lua vraja înapoi, dar să știți, invidia se naște în oameni și ei sunt cei care trebuie să învețe să se comporte frumos unii cu alții și să nu râvnească la ce au ceilalți.

– Îți mulțumim din suflet!

Copii s-au întors și fără a mai sta pe gânduri au deschis al doilea plic, cel din spatele tabloului cu rama argintie. Acesta îi înfățișa pe bunicii lor care tocmai și căsătoriseră în Grecia. Mesajul era următorul: ”Ajunși acolo, înapoiați ce a luat El și totul va fi bine”. Au luat cheia, iar ceasul i-a purtat în Grecia în fața unei case imense.

– Oare aici să fie?

– Dacă aici am fost aduși… e mare de tot casa aceasta…

Intrară ajutați de cheia de argint și descoperiră o casă plină de bogății: tablourile umpleau pereții, țesăturile erau fine și scumpe, scrinul din dormitor era plin de bijuterii valoroase. Printre acetele din birou găsiră titluri de nenumărate proprietăți ce aparțineau bunicilor, întrucât aveau numele lor pe  ele: Elena și Alexandru… copiii erau buimaci: dacă existau atâtea bogății, însemna că și ei erau foarte bogați? Ce le scăpa oare?

Găsind jurnalul bunicii, Mira citi fără oprire paginile îngălbenite de vreme…

– Gata, Fly, am găsit răspunsul la întrebările noastre… La câtiva ani după căsătorie, bunicul Alexandru a trecut printr-un atac cerebral, care l-a marcat profund, el a devenit un om crud și insensibil la slăbiciunile și neajunsurile oamenilor. Uite, aici scrie, el cumpăra casele celor care nu își mai permiteau acest lucru… vezi? A scos afară multe familii pe bani de nimic… așa s-a îmbogățit… cred că de aceea bunica Elena nu a mai vrut să știe nimic de ele, o fi aflat și ea ce a făcut el…

– Aaaa, ceea ce spui tu are sens. Deci Lăcomia a fost de vină pentru  aceste lucruri…

Dintr-o dată se auzi o bufnitură și apăru o femeie bătrână, foarte bronzată, îmbrăcată într-o rochie albă, lungă, de in.

– Bine ați venit! Nimeni nu a putut deschide această casă… Ați rupt vraja… acum faceți ce v-a spus bunica voastră..

– Așa vom face! Dar lăcomia va dispărea?

– Dragul meu, lăcomia e în sufletul oamenilor sădită. Cei care au suflet bun se vor mulțumi mereu cu ce au, ceilalți vor vrea mereu mai mult și mai mult și nu vor ajunge niciodată să se sature. Stă în noi puterea de a-i face față…

– Aveți dreptate? Care este numele dumneavoastră?

– Eu sunt Angelica…

Copiii și-au adus aminte de ceea ce scria în cărțile pe care le găsiseră în cutia din pod. Era un nume, Angelus pe care ei nu au reușit să deslușească cui îi aparține.

– Atunci, Angelus…

– Da, Angelus este șarpele bunicii voastre Elena. De fapt, este tot Black, dar se transformă în Angelus în momentul în care voi sunteți în pericol. Este un fel de înger păzitor, a adăugat bătrâna doamnă.

– Am deslușit și acest mister! Cât pot să mă bucur!și Mira își îmbrățișă fratele.

Următoarele zile au fost epuizante pentru Mira și Fly. Au căutat toate magazinele cu antichități, unde au vândut tablourile și lucrurile vechi, valoroase din casa de pe malul mării. Apoi au stat ore nenumărate să îmaprtă titlurile de proprietate familiilor de la care fuseseră luate. În final, casa era goală și urma să fie scoasă la vânzare și astfel ei își încheiau misiunea.

– Fly, tu nu ești curios ce s-a întâmplat cu Alexandru, bunicul nostru? Nimeni nu ne spune niciodată nimic de el, bunica Elena ne-a povestit doar că el fusese un om bun, dar care, din păcate, nu a mai crezut în Bunătate, Respect, Dragoste.

– Ba da, și pe mine mă macină aceleași întrebări.

Cei doi s-au interesat unde era înmormântat bunicul lor. Au găsit ușor cimitirul și mormântul acestuia. O piatră gri deschis stătea martoră oaselor îngropate acolo. Nu au putut desluși anul morții lui. Un om s-a apropiat de ei. Le vorbea în grecește, iar Fly, cunoscând limba îi mulțumise după ce acesta în înmânase un plic.  Acolo se afla o scrisoare, pe care Fly o citi cu voce tare:

Dragii mei nepoți,

Am știut că va veni ziua în care veți veni la mormântul meu, mormântul bunicului vostru. Sunt mândru de voi deja, ați făcut o călătorie importantă. Am auzit că v-ați născut și am trimis toate gândurile mele bune înspre voi. Am rătăcit în viața aceasta și am supărat mulți oameni, fără voința mea, sufletul îmi este bun și pur. Am fost un om slab în fața bogățiilor lumești, a căror strălucire am văzut-o după accident și am renunțat la tot ceea ce era cu adevărat prețios în viața mea. Vă rog să mă iertați. știu că veți înapoia toate lucrurile luate pe nedrept. Vă rog doar să îi duceți bunicii voastre inelul de logodnă, care se află într-o groapă săpată la colțul drept al casei. Acesta o va face să uite ceea ce s-a întâmplat rău în viața noastră. Va putea să mă ierte, știind că mă căiesc pentru tot ce am făcut.

– Săracul de el… Dacă ar ști că nici bunica nu mai e… Haide Fly, să mergem înapoi să luăm inelul și să plecăm de aici.

– Da, Mira, spuse Fly visător, nu mai știu ce să cred… știu doar că mi-ar fi plăcut să îl cunosc, în zilele lui bune…

Au găsit inelul în locul indicat, era de o frumusețe care nu poate fi exprimată în cuvinte. L-au luat și l-au dus acasă, punându-l în camera bunicii, lângă tabloul care îi înfățișa pe cei doi proaspăt căsătoriți.

– Ce fericiți erau!zise Fly.

– Poate s-au regăsit deja în lumea de dincolo. Eu cred că bunica l-a iertat de mult. A fost marea ei dragoste.

– Posibil…haide să dormim acum. Mâine dimineață trebuie să deslușim misterul celui de-al treilea tablou…cel mai important.

– Ai dreptate.

Fiecare a mers în camera lui, având imaginea bunicilor în minte.

A doua zi, amândoi se treziră obosiți. Dormiseră în ultimele zile prin cotloanele caselor vizitate, dar nu doreau să se oprească. Se numeau frații Adrenalină, nu? Cu siguranță mai aveau energie pentru ultimul tablou.

Lângă ei apăruse pe nesimțite Black, care atinse cu coada tabloul cu ramă aurie.

– Bun venit, prietene, îi spuse Fly. Sau să îți spun Angelus? De ce nu ne-ai confirmat faptul că tu ești Angelus? Oricum știam deja…

Șarpele s-a încolăcit în jurul lui, încercând să îl îndrepte înspre tabloul din urmă. Acesta îi înfățișa pe copii stând în brațele bunicii lor, pe aceeași canapea verde care se afla în cameră, nu păreau a avea mai mult de trei anișori și zâmbeau. Ochii bunicii erau îndreptați parcă undeva în spate. Mira se așeză pe canapea, luând poziția bunicii Elena.

– Fly, bunica se uita înspre acel dulap. Dintr-o lovitură, Black îl deschise cu coada lui puternică. Găsiră înăuntru un cufăr vechi la care se potrivea cheița de aur.

– Dar mesajul, Mira? Ai citit mesajul?

– Da, spune așa: ”Omuleții cu chipuri verzi sunt cei care mișună împrăștiind praful sentimentelor rele, urmărește piciorușele și află-i.”

– Uite o hartă, spuse Fly. Uite… aici e casa noastră… și strada… și harta împrejurimilor, unde duce oare?

– Trebuie să aflăm să rezolvăm și acest din urmă mister.

Copiii ieșiră din casă și urmară indicațiile hărții. Ajunseră în parcul ce se afla la câteva străzi de casa lor. În fața fântânii ce întruchipa un leu cu aripi, ei se oprira.

– Aici trebuie să fie?

– Unde?zise Mira ironică, în apă, poate?

– Haha, tare ești amuzantă… așteaptă… trebuie să îmi aduc aminte de cuvintele pe care le rostea mereu bunica Elena în momentul în care eram în fața aceste fântâni. Oare cum erau??? Praf de stele, … praf de nori… ufff, nu mai știu… praf de curcubeu, nu era așa… praf de stele, praf de nori, hai afară, verzișori…

Dintr-o dată apăru la suprafața apei un spiriduș.

– Ce doriți? De ce m-ați deranjat? Se uită lung la ei… Vai, voi sunteți nepoții Elenei, buna noastră prietenă!

– De unde știi tu?

– Fata are ochii ei! Doar Elena ne știa cântecul care ne aduce la suprafață. Iar apoi, când ați fost mici, ne-am jucat cu voi toată ziua pe aleile parcului. Nu mai țineți minte? Uța-uța, copilaș, ești micuț, eși drăgălaș,

– Ați venit să ne înapoiați ce au luat oamenii de la noi?

– Ce au luat oamenii? Nu înțelegem!

– Oamenii au luat ce aveam mai frumos! Ne-au tăiast copacii, ne-au luat aurul din munți, ne-au înnegrit cerul, ne-au făcut drumuri asfaltate în potecile din munți, ne-au omorât bunele prietene, animalele sălbatice pentru a se distra… ei urăsc tot ceea ce este frumos și ce nu îi îmbogățește…

– Spiridușilor, cum am putea face noi asta?

– Voi nu sunteți adulți, dar veți deveni adulți. Tot ceea ce trebuie să faceți este să îi conștientizați și pe tinerii din jurul vostru, să iubească natura, să fie mai buni, mai apropiați de animale, să prețuiască ceea ce au, familia, prietenii…

– Ai dreptate… Ne este atât de rușine…

Copiii s-au întors acasă. Învățaseră multe lecții în ultimele zile. Se simțeau împliniți deoarece respectaseră rugămințile bunicii lor.

– Știu că v-ați rușinat, deși nu voi ar trebui să simțiți această rușine, ci oamenii mari care fac prea mult rău cu acțiunile lor…

– Spiridușule, cum te numești?

– Eu sunt Spy și am fost mereu preferatul bunicii Elena. Să știți că și pentru mine afost ca o bunică adevărată. Când eram bolnav îmi aducea licori și siropuri să mă fac bine, iarna ne împletea ciorapi de lână, colorați și călduroși.

– Da, așa era bunica noastră, spuse visător Fly, avea grijă de toată lumea mereu. Iubea viața mai mult decât oricine…

– Să nu ne întristăm acum! spuse Spy dintr-o dată. Mă bucur că m-ați găsit. Pentru a finaliza ceea ce Elena v-a rugat să faceți, mai aveți puțin.

– Ce trebuie să facem? întrebă grăbită Mira. Am crezut că totul va reveni la normal după ce vom deschide și ultimul plic. Dar se pare că nu este așa.

– Fiți atenți la ceea ce vă voi spune și luați bine aminte.Nu mai este mult și totul va fi bine.

– Spune-ne, zise Fly, pregătit să noteze cu stiloul ce avea cerneală magică.

– Trebuie să duceți la Castelul Londsdale ceea ce s-a furat cu mii de ani îm urmă și astfel va reveni lumina blândă peste toți oamenii. În Pădurea Interzisă veți găsi ceasul de aur, în biroul directoarei de la Școala Groazei veți găsi catastiful vechi în care sunt notați toți vrăjitorii, iar în vârful Turnului Eiffel veți găsi, atunci când va fi lună plină, fluturele de noapte cu aripi de cristal care împrăștie sentimentele în lume. Săracul de el, de mult nu a mai împrăștiat lucruri frumoase. Ultima dată când l-am văzut era foarte trist.

Zicând aceste lucruri, spiridușul s-a aruncat înapoi în fântâna de unde venise, iar copiii nu au mai apucat să îl întrebe nimic. Se uitau unul la celălalt fără să spună nimic. Știau că îi așteptau zile dificile, dar erau atât de aproape de final, încât aceste aspecte nu mai contau chiar deloc.

Se întoarseră acasă, unde îi aștepta mama cu masa pusă. Era ciudat, ea nu îi întreba niciodată nimic, parcă le-ar fi cunoscut fiecare pas, fiecare întâmplare, dar îi lăsa să treacă prin toate aceste momente aparent singuri. Dar de fiecare dată când simțeau că îi lasă puterile, o adiere caldă îi îmbrățișa, iar ei știau că mama îi veghează mereu.

– Să le luăm pe rând. Pădurea Interzisă se află în munții Alpi, ea este păzită de trei dragoni. Ei pot fi adormiți doar de ticăitul magic al ceasului, spuse Fly.

– Da, cineva a citit cu multă atenție instrucțiunile bunicii din carte. Bravo, frățioare. Doar că în cartea mea Ceasul de aur este descris ca fiind unul imens, foarte înalt și foarte greu…

– Știu, citisem și eu. Mă gândesc că va trebui să-l luăm de acolo și nu știu încă cum vom face acest lucru…

– Să chemăm zânele! Să ne dea praf magic și vom reuși să purtăm astfel ceasul…

– Mai bine ne pregătim de drum și vom lua o decizie după ce îl găsim.

Copiii se luară de mână și apăsară cadranul ceasului. Ajunseră într-o clipă la marginea unei păduri. Mirosul puternic de brad îi aduse aminte Mirei de serile de Crăciun.

– Mai ții minte, Fly? Așa mirosea în casa noastră de Sărbători! A brad și a portocale…

– Da, și cozonacii pufoși ai bunicii… friptura aburindă a mamei… continuă Fly.

– Și cadourile! Ce frumos erau împachetate mereu! Ale mele aveau panglică roșie de saten, iar ale tale șnur albastru.

– Și ce fericiți erau părinții noștri… tata o făcea mereu pe mama să râdă în hohote, parcă erau desprinși dintr-o poveste… Mira, de ce nu vorbim niciodată despre tata?

– Fly, mama ne-a explicat, trebuie să avem răbdare…

– Mira, Mira!! răcni Fly parcă trezit din visare. Acioperă-ți nasul cu fularul!

Mira făcu întocmai cum îi spusese fratele ei. Dintr-o dată amintirile se pierdură în negura timpului.

– Nu pot să cred că am omis acest aspect! Am uitat că în preajma Pădurii Interzise oamenii uită motivul pentru care au ajuns aici, fiind ademeniți de o magie care le aduce în minte cele mai frumoase momente din viața lor, iar ei rămân pierduți printre amintiri. De aceea nimeni nu a reușit să ajungă la Ceasul de aur până acum!

– Se pare că cineva este mereu în spatele nostru și ne ajută să nu ne pierdem cu firea și să rămânem mereu focusați pe ceea ce avem de făcut.

– Așa e și până la urmă vom descoperi cine este…

Au așteptat să se însereze și, ajutați de licurici, au urmat poteca desenată pe harta din cufăr, ajungând lângă cei trei dragoni. Ochii lor păreau în noapte făclii aprinse ce luminau necontenit împrejurimile.În liniștea ce stăpânea întunericul, ticăitul ceasului se auzea din ce în ce mai tare. Păreau ritmuri venite din alte lumi ce se împleteau melodios, acorduri de vioară, un pian cristalin, fluiere… cei trei dragoni se prăbușiră la pământ și începură să sforăie atât de tare că mișcau crengile și frunzele copacilor care îi înconjurau.

Mira și Fly s-au strecurat printre ei și au pătruns pe Tărâmul Ceasului. Era o lume de vis, plină de culoare. Mira spuse:

– Fly, sunt atât de fericită. Tu știi prea bine că mereu am fost pasionată de ceasuri…

– Știu, Mira, e un loc de basm…

Ceasurile erau peste tot în acest tărâm. Crengile copacilor erau poziționate sub forma ceasurilor, apele reflectau norii rotunzi, pietrele de pe marginea drumului făceau tic-tac. Ceasuri de toate culorile și formele, ceasuri de mână, de perete sau de masă, vechi orologii cu păsări, cuci sau bufnițe ce ieșeau închizându-și apoi ușile cu putere. Interesant era faptul că nu mergeau toate deodată, dar cle pe lângă care treceau copiii își reglau ora din mers, punându-se de acord.

– Mira, cred că era nevoie de noi aici pentru a pune timpul în ordine. Vezi tu, poate așa oamenii vor începe să aprecieze cu adevărat valoarea unui moment, a unei clipe petrecute alături de oameni dragi…

– Da, Fly, uite acolo… îl vezi? Nu am mai fost atât de uimită de când am mers la Paris și am văzut Turnul Eiffel!

– E gigantic! și Fly rămase cu gura căscată privind imensitatea Ceasului după care veniseră. Apropiindu-se, acesta se mărea cu fiecare pas, luminând din ce în ce mai puternic. Până să ajungă la picioarele lui, toate ceasurile fuseseră reglate și acum auzeau un tic-tac la unison. Era aproape ora 12 când copiii ajunseră lângă monumentul de aur. Nu funcționa! Era o imensă operă de artă, fiecare detaliu fusese bine gândit și minuțios lucrat, fiecare piatră scumpă fusese bătută manual. O seamă de scrieri în greacă și latină împodobeau interiorul ceasului, decorat ca un castel. Covoare moi persane împodobeau podeaua din stejar și candelabre din sticlă pictată se aflau la fiecare colț al camerei de la parter. Copiii urcară și își dădură seama că la fiecare etaj se afla o singură cameră, decorată cu lucruri scumpe: picturi unice, rafturi de cărți vechi, manuscrise de care doar auziseră vorbind.

– Cred că aici se găsește mecanismul ceasului. Trebuie să îl găsim și să îl reparăm, spuse Fly parcă grăbit.

Nici nu intraseră bine în cameră că Mira scoase un țipăt ascuțit. Ochii i se umpluseră de lacrimi:

– Iată… nu pot să cred… tu ești?! și vorbele îi secaseră.

În fața lor se afla tatăl pe care nu îl văzuseră de câteva luni, iar mama lor le spunea mereu că este plecat într-o călătorie de afaceri.

– Dragii mei copii! și tatăl își îmbrățișă copiii. Ce mult mi-ați lipsit! Mă bucur că sunteți aici! Urma să vă cer eu ajutorul dacă nu ați fi ajuns în curând aici. Știu, citesc multe întrebări în ochii voștri și voi avea grijă să vă răspund la toate.

Copiii se așezaseră pe canapeaua de stofă brodată cu tradafiri roșii mari, sofa ce semăna izbitor cu cea a bunicii lor.

– Scumpii mei, vreau să vă spun tot ce nu am reușit până acum fiindcă ați fost prea mici și nu ați fi înțeles. Eu sunt ceasornicar, de când mă ştiu, de aici vine şi pasiunea ta, Mira, pentru ceasuri. Bunica voastră m-a adus într-o zi pe acest tărâm, fiindcă ceasurile se stricaseră, la fel cum s-a întâmplat şi acum când aţi venit. Ciudat era faptul că eu le reparam, dar după scurt timp se stricau din nou. Am construit cele mai bune şi rezistente mecanisme, dar şi ele au cedat la un moment dat. Când, mi-am dat seama că aceste ceasuri au legătură cu oamenii, atunci am primit Ordinul Ceasornicarilor, pe care nu îl mai avusese nimeni înaintea mea.

– Care este acea legătură, întrebă mirată fiica lui.

– Oamenii, cu cât preţuiesc mai puţin timpul, adică momentele şi clipele, cu cât sunt mai stresaţi, cu atât se deteriorează ceasurile de aici.

– Aha, am înţeles…

– Uneori e mai bine şi cred că lumea îşi revine încet-încet spre adevăratele valori, alteori realizez că acest lucru nu se va întâmpla foarte curând.

– De ce ai avut nevoie de noi?

– Ceasul bunicii Elena, pe care îl are Mira este cel care îl va face pe acesta să meargă

Fata se uită uimită la tatăl ei:

– Ce înseamnă acest lucru?

– Ce bănuieşti deja! Am nevoie de ceasul tău şi îl voi păstra aici…

– Dar! e de la bunica mea…

– Ştiu, dar ea ţi l-a dat cadou să te ghideze, ştiind că la un moment dat va trebui să găseşti în tine puterea de a renunţa la el.

Copiii ascultară cu atenţie toată povestea. Înţelegeau din ce în ce mai multe lucruri despre familia lor. Fiecare membru avea ceva special, fiecare făcuse un sacrificiu pentru binele întregii luni. Se simţeau foarte mândri şi importanţi. Mira îşi dădu jos ceasul de pe mână şi îl oferi tatălui ei.

– Uite, cred că trebuie să fim darnici, lucururile materiale pot fi înlocuite, oamenii nu…pe bunica Elena o voi iubi mereu, cu sau fără ceasul de la ea.

Tatăl luă ceasul şi îl pune în centrul mecanismului celui mare. Acesta începu să se mişte uşor. Bătu ora 12. Toate ceasurile mergeau acum deodată.copiii erau fericiţi!

– Tată, trebuia să ducem acest ceas undeva, îndumă-ne ce trebuie să facem.

-Dragii mei, misiunea voastră era să ajungeţi aici sănătoşi, aducând ceasul cu voi şi astfel să porniţi toate ceasurile din jur şi pe cel de aur totodată. Aţi fost foarte curajoşi când aţi înfruntat dragonii şi suficient de maturi să ascultaţi întreaga mea poveste. Eu nu am dorit niciodată să vă mint, dar aţi fost prea mici să înţelegeţi.

– Ai dreptate, tăticule, şi Mira i se aruncă în braţe la fel ca atunci când era mică şi el se întorcea dintr-o călătorie de afaceri…

Fly i se alătură şi rămăseseră aşa o clipă care le păru o veşnicie. Acest moment plin de dragoste le oferi o energie nesfârşită de a merge mai departe. Îşi luară rămas-bun după ce îi promiseră tatălui să aibă grijă unul de altul, să fie atenţi la tot ce îi înconjoară şi să se întoarcă acasa nedespărţiţi.

– Tată!…spuse Mira, dar cum vom face de acum înainte? Ceasul ne ducea oriunde trebuia să ajungem. Acum trebuie să mergem să găsim Şcoala Groazei…cum vom ajunge acolo?

– Draga mea, nu ceasul vă ducea de fapt, ci voi doi, ţinându-vă de mână şi gândindu-vă amândoi, în acelaşi timp la locul unde trebuia să ajungeţi.

– Oh, bine, n-am ştiut…zise Mira zâmbind! Ce chestie tare! Hai, Fly, ia-mă de mână şi să zburăăăăăm!

Nici nu apucă să termine de rostit propoziţia şi căzură la marginea unei şosele pietruite.

– Uf! M-am lovit! Oare unde suntem?

– Cred că suntem în zona în care se află Şcoala Groazei. Plouă foarte tare. Să ne adăpostim sub copacul acela.

S-au aşezat lângă un copac înfrunzit, neştiind ce fel de copac era acela.

– Mira, şopti Fly, rămâi puţin liniştită…

Ei observară o pasăre verzuie cu ochi sticloşi luându-şi zborul.

– Cred că se va duce să-i spună vrăjitoarei că suntem aici!

– Buhuhuu…se auzi din copac…

– O bufniţă! Ce bine! Bufniţele sunt prietenele noastre!

Bufniţa coborî şi se aşeză lângă ei.

– Bună! Eu sunt Stormy, o bufniţă simpatică şi binevoitoare. Mă aflu în acest copac de mii de ani şi am auzit multe poveşti. Pe voi v-am recunoscut după lumina pe care o împărtăşiţi…sunteţi copii buni… Greeny s-a dus să o anunţe pe vrăjitoare de sosirea voastră. Fiţi pregătiţi pentru orice. Ea nu se va lăsa prostită de doi copii, mai ales că ştie că aţi venit după Marea Carte a vrăjitorilor.

– Dar nu mai suntem copii! spuse Mira enervată. Am trecut prin multe peripeţii care ne-au ajutat să ne maturizăm!

– Ştiu, draga mea, dar sunteţi foarte fragezi în comparaţie cu veacurile pe care le avem noi în spate.

Fly întrebă:

– Ce scrie în acea carte, de e atât de importantă încât o păzeşte cu atâta putere?

– Cartea conţine numele tuturor vrăjitorilor din lume, locul unde se află, cum îi poţi chema, ce poţiuni au inventat, precum şi punctul slab al fiecăruia. Dar vrajitoare nu a putut deschide cartea…de fapt poate doar cel care cunoaşte inscripţia şi o traduce…

Brusc, Fly îşi aduse aminte de cele trei cărţi căzute din cutia răsturnată de Black cand acesta ieşise din pod. Îşi spuse în gând:

„Black, te rog adu-mi în minte imaginea cărţilor şi insemnele de pe fiecare copertă.” Şarpele nu se lăsă chemat prea mult şi Fly zări cele trei cărţi de parcă ar fi fost în faţa lui. Punându-le una lângă cealaltă cuvintele formau o propoziţie în limba latină. Băiatul zâmbi, deoarece memoră traducerea ştiind că îi va fi utilă mai târziu.

Drumul până la Şcoala Groazei a fost simplu de găsit întrucât era presărat cu pietre fluorescente, care luceau în noapte. Ajunseră în faţa unei uşi imense de stejar, sculptată cu multă îndemânare: şerpi încolăciţi lângă cazane şi poţiuni, dragoni ce scoteau flăcări şi alte animale, unele mai ciudate decât altele scoteau un fum negricios pe nări. Nici nu apucară ….

Copiii au zâmbit. Știau deja răspunsul deoarece o singură forță în întreaga lume fusese capabilă să îi vegheze și să îi apere mereu, să le fie aproape în cele mai dure momente și aceea era…

– Mamaaa! Spuseră șoptit deodată Mira și Fly.

– Bun răspunsul vostru! Nimeni nu a mai știut să îl dea până acum. Toți au încercat, iar apoi au ajuns oale și ulcele. Poftiți, vă rog, luați cartea!

Fly nu așteptă ca Directoarea să spună acest lucru de două ori și o luă de pe dulapul vechi, încrustat cu aceleași însemne pe care le văzuseră la ușa principală. Îi mulțumiră și plecară.

– Nu pot să cred că a fost atât de simplu! Frățioare, tu ce spui?

– Și eu sunt la fel de mirat ca și tine, dargă Mira, dar se pare că înțelepciunea acestei vrăjitoare nu este doar o poveste. Cred că este chiar așa, ne-a dat cartea fiindcă știa că nu o vom folosi pentru a face rău, și-apoi, vezi tu, nimeni, în afară de noi doi, nu are puterea de a o deschide!

– Și noi ce vom face? Vrei să aflăm ce scrie în ea?

– Toate la timpul lor! Momentan, trebuie să ne întoarcem. Mai avem de îndeplinit o sarcină.

Timpul trecea repede. Oboseala își spunea din nou cuvântul. Trecuseră prin atâtea întâmplări, că le pierduseră șirul. Mira apuca rar să scrie în jurnalul ei etapele aventurii lor. În schimb, Fly nota fiecare detaliu, povestea fiecare aventură cu lux de amănunte, chiar dacă acest fapt însemna că dormea mai puțin nopțile, se trezea primul dimineața și parcă nu îl mai recunoștea pe băiatul visător și împiedicat de altădată. Parcă îi plăcea mai mult de noul Fly, responsabil și matur, care trebuia să aibă grijă de sora lui, să dezlege mistere și să ajute omenirea să fie mai bună, mai iertătoare.

Ajunși acasă, au preferat să doarmă împreună în camera Mirei. Se simțeau în siguranță. A doua zi, la micul dejun, mama le spuse pe un ton blând:

– Știu că v-ați întâlnit cu tatăl vostru. Îmi pare rău că nu am fost eu cea care să vă spună toată povestea de la bun început… vă rog să mă credeți, dragii mei, mi-a fost atât de greu anii aceștia. Dar este momentul ca voi să aflați tot adevărul deoarece sunteți foarte aproape de final. Am văzut cartea pe care ați adus-o. Locul ei este în această casă…

– Dar, cum, mamă? De ce? Spune-ne, te rugăm! imploră Mira uitându-se la mama ei cu ochii înlăcrimați.

– Da, draga mea, este timpul să văs spun povestea.

”A fost odată ca niciodată, o familie fericită care trăia la Paris. Ea se numea Adrienne și el era Julea, ei au fost străbunicii voștri. La scurt timp după ce s-au căsătorit și-au dat seama că aveau puteri supranaturale, dar nefiind nimeni care să le explice ce aveau să însemne toate aceste lucruri, ei s-au speriat și nu au spus nimic nimănui. La scurt timp au avut o fetiță, pe care au botezat-o Elena, bunica voastră. Fetița era foarte frumoasă și avea un suflet de aur, astfel ajuta copiii nevoiași, la fel cum cred că ați aflat în momentul în care ea a recuperat jucăriile Vrăjitorului dorind să i le înapoieze. Dar forțele Răului nu dorm niciodată, astfel că ei au fost ținta unor atacuri, atunci când bunica voastră avea 16 ani și au fugit din Paris. Au bătut drumurile Franței în lung și în lat, apoi au hotărât să părăsească Franța și au ales Grecia, deoarece Jules învățase această limbă în școală. Acolo s-au descurcat foarte bine, iar Elena l-a cunoscut pe Alexandru… bunicul vostru și tatăl meu. El a fost numit și Vrăjitorul Alb deoarece era cel mai puternic vrăjitor al magiei albe din lume. El a scris această carte pentru care ați plecat voi în aventura de la Școala Groazei, notând toți vrăjitorii din lume, buni și răi, dar în același timp, el a scris acolo și modalitatea prin care li se puteau lua puterile. Fiind ultimul din carte, a dat acolo și rețeta prin care puterile lui dispăreau. Unul dintre oamenii ce munceau pentru el. ”