Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 32

povestea calatoare barlad
Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 33
august 30, 2016
povestea calatoare baia mare
Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 31
septembrie 2, 2016

Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 32

povestea calatoare zimnicea

În dimineaţa aceea, razele soarelui nu îl lăsau pe Fly să doarmă. Nu îl lăsau să deschidă ochii, dar nici să stea cu ei închişi. Văzând cât e ceasul şi mirat că Mira nu a venit încă să îl trezească, s-a dus în camera acesteia. Aceasta, ca niciodată, dormea… Era toată un vârtej de culoare şi cârlionţi roşcaţi cu mici pistrui deşi ca o ploaie de vară. „Seamănă cu bunica…”, se gândi Fly. O amintire tristă şi ştearsă… dar totuşi acolo.

Fly se grăbi să o trezească, dar Mira pur şi simplu nu voia sub nicio formă să se ridice din pat.

– Mira, trezeşte-te! Spuse Fly puţin mai îndrăzneţ, dar, când îşi dădu seama de tonul său, reveni la blândeţea lui nemărginită.

Fly începu să o zgâlţâie pe „neclintita adormită” şi spuse:

– Mira, trezeşte-te! Mama ne aşteaptă jos cu micul dejun, iar noi nici nu o să apucăm să mâncăm. Vom şi întârzia! Spuse Fly uşor, zgâlţâind-o însă mai tare pentru a se trezi.

– Fly, de ce acum? Nu puteai aştepta până dimineaţă? Pe bune, acuma…spuse Mira morocănoasă.

Fly, ignorând tonul surorii sale, spuse:

– Mira, e dimineaţă, trebuie să te trezeşti, altfel mama se va supăra că am întârziat!

Mira realiză înţelesul cuvintelor calme ale fratelui său. Fâstâcită, încercă să se grăbească.

Copiii auziră o voce care îi chema:

– Fly, Mira, masa este gata! spuse mama lor.

În timp ce coborau scările înfometaţi, Fly observă o umbră neagră furişându-se sub masa din bucătărie. Era chiar Black. Băiatul încercă să nu îi atragă atenţia Mirei, dar Mira observă că este ceva ciudat cu Fly. Acesta era neliniştit şi se uita mereu sub masă. Fiind curioasă de preocupările fratelui ei, Mira trase şi ea puţin cu ochiul şi-l observă pe Black care plecase de sub masă şi se târa în curte.

Fiind nedumerit de plecarea misterioasă a lui Black, Fly se duse după el. Nu observă însă că Mira porni în urma lui.

Fly stătea tăcut lângă copacul bătrân din faţa casei, iar Black se încolăcea jucăuş pe mâna lui. Parcă Black îi oferea căldura de care avea nevoie din partea unui prieten pentru a fi fericit şi pentru a avea încredere să îşi exprime sentimentele.

Mira se duse cu zâmbetul pe buze lângă Fly. Nu spuse nimic. Avea un milion de întrebări ce îşi căutau răspuns în mintea ei, dar nu ştiu cu care să înceapă. Nu îl mai văzuse niciodată pe Fly aşa melancolic şi concentrat asupra şarpelui.

Deodată simţiră un sentiment ciudat ce nu aducea a bine, dar nici a rău. Era ca o stare rapidă de ameţeală ce îi sperie. Nu simţiseră această stare nicicând. Au ignorat-o. După ce şi-au revenit, se treziră în casa care le părea cunoscută.

Amândoi se surprinseră gândind în acelaşi timp cu voce tare:

– Ce ciudat!

… Casa pe care o ştiau atât de bine, care le trezea atâtea amintiri, era acum o casă dragă, dar străină. Pereţii erau vechi, mâncaţi de flori de mucegai de culoarea smaraldului. Mira păşi încrezătoare pe holul întunecat în timp ce Fly era speriat de tot ce avea să se întâmple. La capătul holului era o cameră unde se afla un pictor în timpul lucrului. Covoarele erau ţesute în modele tradiţionale ale căror culori erau prăfuite de trecerea timpului. Lumina candelabrelor curgea în sclipirea diamantelor neşlefuite. Lângă pictor, pe canapea, era aşezată o doamnă ce privea atentă cum pensula se unduia pe pânza albă ca laptele. Culorile se împrăştiau unindu-se într-un vibrant curcubeu.

Privirea lui Fly se opri asupra femeii tăcute. O analiza silenţios, uimit şi oarecum bulversat. Avea senzaţia de deja-vu. Părea că-şi vede sora la maturitate. Mişcările, privirea, părul, până şi felul în care îşi ţinea mâinile îl făceau să trăiască o altfel de întâlnire cu Mira. Era cuprins ca de visare, dar, totodată, conştientiza realitatea…

Pictorul stătea pe un scaun mic. Purta o beretă franţuzească şi în mână avea o paletă plină de pasteluri şi culori. Avea părul ca abanosul şi ochii căprui ca blana de urs. Chipul îi era brăzdat de trecerea anilor, lucru consimţit şi de firele albe de păr ce ieşeau răzleţe de sub beretă. Privirea însă spunea altceva despre bărbat. Emana tinereţe, bunătate, înţelepciune, poftă de viaţă. Îi plăceau mult copiii, motiv pentru care îşi dorea mult nepoţi.

Doamna de pe canapea era Elena. Pe umeri se întinea uraganul ei roşcat şi creţ. Purta o rochie galbenă ca un lan de grâu mângâindu-i tălpile goale. Stătea în faţa lui pentru a fi pictată. Mişcările fine ale pictorului conturau chipul luminos al Elenei. Ceva părea neschimbat la ea. Erau ochii. Acei ochi care linişteau până şi cele mai învolburate furtuni din priviri.

Ultima mângâiere de pensulă trecu peste tabloul aproape finisat şi lăsă ultima pată pe portretul Elenei.

În camera rămasă liberă, un băiat trudea din greu să repare acel ceas misterios. Părea obosit, îngândurat şi concentrat asupra muncii sale. De fiecare dată voia ca totul să iasă perfect. Punea foarte mult suflet în tot ceea ce era implicat. Orice detaliu, cât ar fi fost de mic, conta foarte mult pentru el. Comportamentul lui amintea cumva de cel al lui Fly.

Fly plecă din camera unde era pictorul. Voia să afle ce se mai întâmpla în casă. Văzu o uşă deschisă, auzi nişte zgomote şi se apropie încet.

Simţea din nou deja-vu-ul…

Se opri câteva clipe ameţit de realitatea care-i juca feste. Se întoarse cu paşi mici şi lenţi la uşa în spatele căreia se afla băiatul care repara ceasul uitat de timp al familiei Adrenalină. Se aşeză pe scaunul de lângă acesta şi îl privi în linişte.

Ochii îi fugeau când într-o parte, când în alta, fiind foarte atent la gesturile pe care le făcea pentru repararea ceasului. Băiatul se simţea urmărit de privirea lui Fly. Se gândi mult până când îşi făcu puţin curaj să îl întrebe ce caută acolo şi cine e. Vocea, răsunându-i prin camera aproape goală, îl făcu pe Fly să se emoţioneze. Acesta îi răspunse că nici el nu ştie cum a ajuns acolo alături de sora lui, Mira.

Cuprins de emoţia de a nu se face de râs, Fly îl întrebă ce făcea acolo. Băiatul îi răspunse că repara ceasul nepreţuit al doamnei Elena.

Tăcură pentru câteva clipe şi, parcă vorbindu-se, ambii întinseră mâna pentru prietenie, fapt care îi făcu să zâmbească. Până şi privirile păreau a fi la unison.

În acel moment, ambii realizează că sumt la fel şi senzaţia de deja-vu era reciprocă.

Chris, căci aşa se numea tânărul, simţi nevoia să se exteriorizeze, lucru care nu se mai întâmplase de ani de zile.

Fly ascultă melancolic şi pătruns de empatie o poveste cum nu mai auzise.

Chris era un băiat brunet, cu ochii albaştri ca cerul într-o zi toridă de vară. Avea un trup zvelt, bine făcut. Sub acest trup se ascundea o poveste tragică. Până la o vârstă, părinţii i-au oferit afecţiune, protecţie, l-au crescut ferit de răutăţile lumi. Nu ştiuse ce însemna o privire urâtă sau un gest dureros, până când s-a întâmplat nefericirea. Părinţii lui au avut un accident de maşină şi au decedat.

De atunci băiatul nu a mai avut parte de afecţiune, protecţie, iubire şi a stagnat în el. Inima nu-i oferea niciun sentiment atunci când vedea veselie. Ochii lui vărsau lacrimi ce se scurgeau uşor pe obrazul fierbinte…

Datorită pierderii suferite, fizicul său nu mai evolua, iar trecerea timpului nu-şi punea amprenta decât asupra sufletului său trist. Avea însă speranţa că undeva, în viitor, ceva bun avea să se întâmple.

Chris, răscolit, dar oarecum eliberat, îl privi profund pe prietenul său.

Fly trăi povestea confesată de parcă ar fi fost de faţă la cele întâmplate. Fără să mai scoată o vorbă, Chris se îndreptă abătut în grădină, spre copacul preferat.

Aici se simţea în largul său, medita, scria, plângea sau cânta adesea.

După auzirea poveştii tragice, Fly îşi aminti de Mira aşa că plecă după ea. Mira, curioasă din fire, începuse a căuta prin atelierul pictorului, admirând toate tablourile cu care ochii şi sufletul făcea cunoştinţă. Simţind nevoia de a ieşi la aer, privind în jur, observă frumoasa grădiniţă a vecinilor din faţa casei. A rămas uimită când văzu cum reflecta lumina lunii asupra petalelor florilor de colţ ce erau înconjurate de un gărduleţ de lemn pictat cu mare grijă şi îndemânare de bătrânul pictor pe vremea când iubirea dintre el şi frumoasa Elena abia prindea rădăcini.

Cu greu, Fly a găsit-o pe Mira. Când îl văzu, aceasta se grăbi spre el, îl luă de mână şi zise:

– Fly! Fly! Vino să vezi ce frumos joacă lumina lunii peste aceste flori minunate!

– Da, Mira… Sunt foarte frumoase… Grăbeşte-te, Mira, să mergem, îmi este dor de ordinea camerei mele…

Mira îl fixă cu privirea, câţiva pistrui parcă jucându-i pe faţa mângâiată de razele lunii. Îi era greu să lase acel colţ de rai pe care ştia că nu o să-l mai vadă niciodată. Tăcu şi îşi urmă fratele.

În drumul lor spre grădină, în timp ce se îndreptau către copacul din faţa casei, Mira simţi că cineva se îndrepta spre ea. Încetini pasul, apoi auzi alţi paşi repezi ce se apropiau în noapte. Se întoarse şi observă un băiat ce alerga spre cei doi. Aceasta nu fu atentă la celelalte trăsături ale băiatului deoarece ochii lui albaştri o fermecaseră. Acea privire îi aducea o stare pe care nu o mai simţise până atunci.

Deodată timpul se opri, iar o serie de imagini apărură în jurul lor. Gemenii nu aveau timp nici să clipească, iar imaginile se schimbau. Fly vedea totul ca pe un film, un film ce îl ajuta să exploreze toate misterele trecutului. În schimb, Mira se simţea ca la o oră de istorie în care se prezintă o peliculă cu simple imagini. Aceasta, neînţelegând nimic, era cât pe ce să adoarmă. În faţa ei, însă, apăru acea privire azurie pe care nu o putea uita. Această imagine nu se mai schimba. Se trezi din buimăceală şi, deblocându-se, îşi îndreptă mâna spre imagine. O atinse, dar o forţă inexplicabilă o împinse şi căzu peste Fly. Când încercă să se ridice, se treziră în curte, lângă copacul din faţa casei, înapoi în prezent.

Erau uimiţi de aventura lor, iar totul părea scos dintr-un vis. Fly era fascinat de imaginile pe care le văzuse şi ar fi vrut să exploreze acel film nou.

Niciodată nu vor putea să pună cap la cap cele întâmplate.

Mira era pur şi simplu derutată şi nu ştia ce se întâmplase; singurul lucru pe care şi-l amintea era privirea acelui băiat care alerga dinspre copac.

Afară era noapte. Pe cer nu se ivea nicio stea. Decât luna era acoperită parţial de nişte nori cenuşii.

Fraţii intrară tiptil în casă deoarece nu voiau să o trezească pe mama şi să le mai pună şi o mulţime de întrebări. Fly era foarte atent la paşii lui, dar Mira avea în minte doar privirea acelui băiat. Ea se împiedică de prima treaptă, dar Fly era atent. Văzu când sora lui a căzut. O ridică, iar Mira nu ami făcu niciun zgomot.

– Fii mai atentă! îi spuse Fly. Nu te mai gândi în altă parte! Măcar până ajungem în camerele noastre.

Odată ajunşi sus, Mira se duse şi îşi luă o foaie şi creioanele ei colorate. Nu voia să uite niciodată acea privire. Aşa că, începu să o creioneze. Fata nu făcu un desen, ci 20 de desene cu aceeaşi privire, dar cu câte un chip diferit. Mira nu-şi putea aminti cum avea băiatul celelalte trăsături ale feţei. Simţea că niciunul dintre desene nu-i poate aduce adevărata faţă a băiatului şi nici liniştea sa. Renunţă să-l mai caute în culori.

Prima ei reacţie a fost să se ducă la Fly şi să vadă dacă se mai pot întoarce în trecut. Dorea să revadă acel băiat, de data aceasta în întregime.

Fly îşi credea propria soră nebună. Se gândea că este mai mult decât imposibil să se întoarcă în timp doar pentru o privire de pe un chip necunoscut ei.

Mira tot insista. Ştia că este foarte importantă această îmbrăţişare de priviri, simţea că undeva, în timp, ele trebuia contopite pentru totdeauna.

Din cauza refuzurilor lui Fly, Mira se făcu roşie de furie. Faţa ei aproape că nu se mai deosebea de păr. Pistruii îi ieşeau în evidenţă mai mult ca oricând.

Cu un ţipăt, rupse tăcerea. Fly rămase nemişcat, albit de impactul cuvintelor rostite de sora lui.

O întrebare îl puse în faţa celui mai urât moment din viaţă:

– De ce mă urăşti? De ce nu mă vrei fericită?

Răsunându-i în minte întrebările pline de durere ale fetei,
Fly îşi trecu mâna peste umărul ei.

Nu voia să-şi dezamăgească sora. Dar mai mult ca sigur, nu era un lucru bun să se întoarcă în trecut. Era prea periculos.

O lăsă, cu un creion în mână, să se liniştească până ce ea adormi desenând. El continuă să citească din cartea lui preferată. Îşi dorea ca Mira să se trezească veselă, aşa cum o ştia el. În timp, ea avea să înţeleagă refuzul călătoriei.

***

Mira deschise uşa casei, care scoase un scârţâit asurzitor. Cu paşi mici, merseră în sufragerie unde, pe canapea, cu capul în palme, stătea un bărbat pe care ei nu îl cunoşteau după înfăţişare. Totuşi, în interior simţeau că au o legătură cu acesta.

Mira şi Fly se aşezară pe canapea lângă el. Cu un chip oarecum ştiut de ei, cu păr cărunt, cu zâmbet cald şi cu ochi blajini, îi păru Mirei că are câteva trăsături ale lui Fly. Fata îl atinse blând cu dosul palmei pe obrajii rumeni pentru a se trezi. Acesta deschise ochii. Mira văzu că are exact privirea lui Fly.

Bărbatul zări copiii. Nu mai putea pune lacrimilor stăvilar.

– De ce plângeţi? întrebă Mira cu glasul ei ascuţit. Şi cine sunteţi?

– Eu… sunt tatăl vostru, spuse el cu glasul tremurând de emoţie şi cu ochii împăienjeniţi de lacrimi.

Copiii, cuprinşi de o stare de uimire şi bulversaţi totodată de vestea dată de tatăl lor abia descoperit, dau curs impulsului de a sări în braţele lui. Bărbatul era în faţa momentului la care visase ani întregi!

Dar parcă tot ce se întâmpla era un vis, un vis în care totul era aşa cum şi-au dorit mereu. De acum nu mai era nicio îndoială! Atât gemeniii cât şi tatăl conştientizară la unison că un vis născut şi crescut tainic în sufletele lor a devenit realitate. Nu ştiau cum să se manifeste, aşa că au sărit în braţele lui din nou. Fericiţi că şi-au găsit tatăl dispărut de atâţia ani, începură să plângă şi ei.

– Tată, am să te întreb ceva, dar să nu te superi pe mine!

– Da, spune!

– Unde ai fost atâta timp?

– Pai, am fost transferat în Paris.

– Şi nouă de ce nu ne-ai spus? continuă să întrebe Mira.

– Pentru că nu am vrut să vă supăraţi pe mine.

Nu dură mult şi ei observară că mama lor lipseşte.

– Tată, dar mama unde e?

– Nu ştiu, nu era acasă când am venit.

Această dispariţie a mamei o puse pe gânduri pe Mira. Tăcu şi nu mai dădu curs altor discuţii despre ea. Lăsară dispariţia mamei şi petrecură puţin timp cu tatăl lor.

Pregătiră cina împreună. Descopereau că tatăl lor era o fire foarte veselă.

Stând la masă şi discutând, Mira îl rugă pe tatăl lor să le povestească cum e în Paris. Curioşi, copiii sorbiră fiecare cuvânt al lui.

Mira se ridică de la masă, mulţumind pentru cină, chiar dacă nu se atinsese mai deloc de mâncare, ceea ce îl îngrijoră pe Fly. Ura să ştie că sora lui are o stare proastă, mai ales când ea nu voia să-i spună cauza. Aceasta se îndreptă cu paşi mărunţi spre scări, strângându-şi buzele într-o linie dreaptă. Urcă treptele grăbită, abia aşteptând să ajungă în camera sa pentru a avea parte de linişte şi puţină singurătate.

La ultima treaptă se împiedică, însă, din fericire, nu îşi pierdu echilibrul. Îşi continuă drumul ce i se părea a fi la mile depărtare. Într-un final, ajunse în faţa camerei sale. Apăsând pe clanţă şi deschizând uşa, o închise repede la loc în urma sa. Se îndreptă spre pat. Se aşeză şi privi îngândurată tavanul. Un mic oftat îi scăpă printre buze. Pierdută printre gânduri, ochii acesteia se închiseră uşor, somnul acaparând-o în scurt timp…

… Mira clipi des. Deschizându-şi ochii, fu întâmpinată de razele puternice ale soarelui. Se ridică brusc, uitându-se confuză în jur. Era în mijlocul unor diferite flori multicolore, mireasma acestora fiind prezentă peste tot. Inspiră adânc în timp ce un zâmbet îi contura buzele. Privi mai mult în jur, observând că este pe o pajişte plină de viaţă şi armonie. Acest lucru îi aducea un sentiment plăcut şi liniştitor totodată.

La câţiva metri depărtare, se putea zări un copac mare, impunător, coroana acestuia fiind de un verde viu. Mira se apropie curioasă de copac. Observă două persoane care se jucau, râsul lor colorat atrăgând inevitabil atenţia. Surprinsă, îşi dădu seama că acele persoane erau ea şi mama sa. Apoi realiză: acesta era locul pe care i-l arătase mama ei când era copilă. Obişnuiau să vină uneori, dar de fiecare dată parcă voia să rămână pentru eternitate în acest loc unde uita de orice grijă. Acum era în faţa mamei sale, privindu-i zâmbetul luminos care îi încadra faţa frumoasă.

– Mamă! o strigă Mira fericită, însă aceasta nu o băgă în seamă, de parcă nu o auzea.

Încercă să o atingă însă nu putu. Ceva o ţinea în loc. O cuprinse panica imediat.

Cerul începea să se întunece. Florile ce altădată te îmbătau cu mirosul lor îmbietor, acum erau ofilite ca şi restul pajiştei.

Mira privi spre mama sa care nu mai avea acum acelaşi zâmbet larg, plin de bucurie…

Totul se înceţoşa, lăsând loc pustietăţii.

Lacrimi pătau obrajii fierbinţi ai mamei sale, aceasta începând să dispară, cauzându-i un ţipăt înspăimântător Mirei. Din ochii ei, lacrimile curgeau şuvoi.

Dintr-o dată, Mira simţi o atingere caldă şi un sărut dulce pe frunte. Nici nu putea ţine ochii deschişi după visul avut, care mai tare o obosise. Printre gene zări fiinţa dragă de lângă ea:

– Mamăăăăă! strigă şi o prinse în braţe, strângând-o atât de tare pentru a fi sigură că este reală şi nu este doar o continuare a visului avut.

Mama zâmbea, iar la colţul ochilor se prelingeau încet lacrimile pe care nu le putea ascunde.

– Spune-mi! Spune-mi că nu visez! Că visul a trecut şi că eşti chiar tu!

– Eu sunt, draga mea. Zâmbi din nou mama şi de data aceasta îşi strânse ea fata la piept.

– Să nu mai fugi de mine, mamă… Totul este trist şi întunecat fără căldura ta.

Imaginea mamei, braţele acesteia şi razele de soare ce pătrundeau prin fereastră, gândul că totul n-a fost decât un vis, că totul a trecut, îi dădură putere. Sări plină de energie, îşi trecu o mână prin vâlvoiul roşu, răvăşit în toate părţile, şi spuse:

– Hai! Hai, mamă! Trebuie să ştie şi Fly!

Faţa roşcatei era numai lumină, ochii aveau o strălucire aparte, inima bătea de bucuria regăsirii. Îşi luă mama de mână şi o trase după ea până în camera lui Fly!

– Pam- paaam! Visătorule, somnorosule, trezirea! Ai un musafir!

Fly, buimac, deschise ochii. Lângă pat era mama care îi zâmbea cu ochii lucind de mici cristale ce coborau încet pe obraji. Îi luă pe amândoi la pieptul său. O linişte vindecătoare se înstală în sufletele lor. Trecură clipe, trecură ore? Habar nu aveau. Dar le era aşa bine…

Deodată, „vulcanul” Mira sări în picioare în patul lui Fly şi strigă:

– Mie- foameeeee!

Toţi trei izbucniră în râs, chiar şi Fly care nu ar fi acceptat niciodată „uraganul roşu” făcând ravagii în patul său. Mama îi sărută pe frunte şi, luându-i de mână, îi duse în bucătărie unde micul dejun era deja pregătit.

A fost cea mai copioasă masă de dimineaţă pe care au avut-o vreodată.

***

Dimineaţă din nou. Mira se trezi, se îmbrăcă şi fugi către camera lui Fly. Rămase surprinsă când văzu că în camera fratelui ei patul era făcut, iar Fly nu era. Coborî grăbită şi îl găsi la masă cu mama. Se puse lângă el şi începură să mănânce.

Mira îşi luă rămas bun şi împreună cu Fly ieşi pe uşă.

– Fly, de ce te-ai trezit aşa dimineaţă?

– Mama s-a gândit să te lase să dormi mai mult.

– Bine, dar ce ore avem astăzi?

Fly, visător, nu era atent la ce spunea sora sa. Se uita la peisajul divin din jur, la roua dimineţii de pe flori. Era atât de visător… Stare care îl făcea să se simtă în elementul său. Nici nu ştia când au ajuns la şcoală.

Mira îi dădu un brânci chiar când erau în faţa şcolii. El îi zâmbi şi îşi luă ghiozdanul în braţe de parcă ar fi protejat ceva. Mira nu-i dădu atenţie.

Ajunşi în clasa Lor, Mira şi Fly s-au aşezat în banca scrijelită de generaţii zglobii de copii.

Într-una din pauze, Fly fugi în baie cu tot cu ghiozdan. Mira, speriată, se duse după el.

– Fly, ai păţit ceva? întrebă Mira îngrijorată de cele întâmplate.

– Mira, să nu ţipi! Bine? spuse Fly cu o voce tremurată.

Fly deschise ghiozdanul şi din el apăru un şarpe. Era Black.

– Fly, de ce l-ai luat pe Black?

– L-am luat să nu-l găsească mama. Îmi era teamă.

– Trebuie să îl ascundem undeva pe Black până se termină orele. Să nu îl găsească nimeni. Ar ieşi o mare încurcătură dacă am fi descoperiţi.

– Mira, ce zici de laboratorul de chimie?

– Da, bună idee!

Ajunşi în laborator, Mira căută un loc bun de ascuns şarpele.

– Fly, uite un dulap bun pentru Black.

Cu ajutorul lui Fly, Mira reuşi să îl bage în dulap. După ore, Fly şi Mira se duseră să îl recupereze.

– BLACK! ţipară Mira şi Fly.

Şarpele scăpase din dulap şi distrusese tot. După ore bune de curăţat au reuşit să lase cabinetul în ordine.

Nimeni nu avea să ştie niciodată că în şcoală a fost Black.

* * *

Obosiţi, Fly şi Mira se puseră pe canapea, bucurându-se de pătura pe care o împărţeau.

Mira închise uşor pleoapele, în timp ce Fly se gândea unde ar putea fi Black.

Uşor, uşor, somnul îl cuprinse şi pe el. Visa.

Stăteau amândoi la masa din camera sa şi scriau împreună. Niciodată nu scriseseră la aceeaşi masă. Acum parcă ceva îi făcuse să dorească acest lucru. O nevoie interioară de a fi aproape, parcă o teamă de ceva necunoscut care ar urma să se întâmple…

Un zgomot neobişnuit se auzi în pod.

Mira fugi în camera ei, răscolind hârtiile de pe birou, părând a căuta ceva.

Fly fugi în pod şi puse mâna pe clanţă. Deschise uşa, intră uşor şi uşa se blocă instantaneu. Fly începu să caute prin cărţi să vadă ce se întâmpla. În spatele lui un şarpe îşi făcea loc cu gând să-i încolăcească trupul firav. Se uită în dreapta şi în stânga. Mira era de negăsit.

Dintr-o dată, se lovi de ochii şarpelui. În adâncimea lor văzu cum Mira este capturată. Suprapus cu această imagine apare un pictor în timpul lucrului, având la picioare cioburile unui glob spart. Deodată, şarpele se transformă în înger. Dispăru apoi într-o lumină strălucitoare de pe fereastră. Fiecare întâmplare avea rostul ei.

Mira dormea liniştită. Intrase într-un vis profund şi relaxant. Se vedea într-o casă veche, părăsită. Era înconjurată de culoarea stranie a rugine şi de mirosul lemnului putrezit. În faţa ei erau nişte scări. Când începu să urce, un sunet ciudat se auzi. O înfricoşă, dar continuă să urce. Se afla la etajul 1. Rame sparte cu fotografia unei femei superbe, flori ofilite, rochii tăiate şi aruncate prin toate părţile alcătuiau acest misterios etaj. Curioasă, porneşte spre etajul 2. Pe jos era o hârtie cu un scris monstruos de dezordonat şi care începea în următorul mod:”Închide-ţi ochii, fata mea/ În vis ne vom revedea/ Iar faţa mea înduioşată/ Cu sufletul o vei vedea.”

Nu-i venea să creadă. Era în casa bunicii. Aceste mici versuri îi erau rostite de către Elena când trebuia să doarmă. Din ce în ce mai curioasă, merse înainte. Se împiedică de un album foto pe a cărui primă fotografie erau doi oameni sărutându-se. Vrafuri de scrisori pline de colb îşi găsiseră odihna într-un colţ.

Auzi o voce subţire şi se opri. În ochii bărbatului parcă vedea chipul bunicii. Acea privire. Acea privire pe care bunica a ţinut-o minte toată viaţa. Surprinsă, îl văzu pe bărbat îndreptându-se către ea cu globul magic strălucind ca o stea în întuneric.

– Tu trebuie să fii Mira. Mira, cu chipul frumoasei mele iubite, a cărei lipsă o resimt din zi în zi mai mult. Însă am să-ţi pun o întrebare. Mai ai la dispoziţie 3 minute şi o să te trezeşti: ori vei veni cu mine şi o vom căuta pe Elena, ori te vei întoarce la muritorii tăi de rând.

De farmecul bărbatului şi de dorul bunicii, Mira se hotărî să plece. Îi întinse mâna şi simţi o răceală cum nu a mai simţit vreodată. Globul a fost aruncat cu cea mai mare putere a bărbatului, spărgându-se într-o clipă. Înspăimântată, încercă să fugă. Dar era deja atrasă spre o lumină albă, apăsătoare, ca un tunel…

… A doua zi, Mira era de negăsit.

Fly se trezi uşor uimit, observând că Mira nu mai vine să-l trezească cum făcea de obicei. Porni spre camera ei alergând, sperând să o găsească.

Deschise uşa cu postere şi văzu patul gol.

Panicat, începu să o caute prin casă. În bucătărie, în pod, la subsol.

Nici urmă de om. Când să-şi pună haina pe el, se auzi un ciocănit.

Acelaşi băiat înalt, slab, cu ochii încercănaţi.

– Hei, Fly. Ştiu că nu ne-am mai văzut de ceva timp şi îmi cer scuze că nu te-am mai căutat. Lăsând asta la o parte, mi s-a făcut dor de voi, de casa asta minunată unde mi-am făcut amintiri frumoase. Şi Mira… ce face? Vreau să o văd.

Cuprins de lacrimi, Fly abia reuşi să înnoade câteva vorbe:

– Chris… Mira a plecat…

– Cum?!

– Nu înţeleg cum. Cu o seară înainte se simţea destul de rău, dar nu am băgat-o în seamă.

– Atunci, hai s-o căutăm!

– Unde? La cât de derutată e Mira, cred că hoinăreşte te miri unde…

– Nu contează! Trebuie să o găsesc pe frumoasa mea Mira!

Cei doi băieţi se asigurară că aveau tot ce le trebuia pentru călătorie şi plecară la drum cu scopul de a o găsi cât mai repede.

Fly şi Chris au căutat-o pe Mira prin toate locurile. Pe unde se juca „V-aţi-ascunselea”, pe malul unui râu unde îi plăcea să se relaxeze şi prin alte zone ştiute de Fly. Mira parcă intrase în pământ. Chris îi spuse lui Fly care plângea:

– Nu mai plânge… Poate a avut nevoie de linişte…

– Mira?! Ea nu este aşa. Mereu anunţă când pleacă undeva. Am pierdut-o pe năzdrăvana noastră…

Chris lăcrimă şi el. Îl luă pe Fly şi intrară în casă. Acolo, cine era?! Mira! Stând pe canapea nedumerită. Îl văzu pe Chris şi sări în braţele lui mari.

– Chris! Tu eşti? O, Chriiis!

– Draga mea, unde ai fost atâta timp? Cum ai ajuns aici?

– Nici eu nu ştiu. Dar fără globul magic de la bunica aş fi rămas într-o lume îndepărtată, străină şi rece.

* * *

Se sparse globul. O lumină albastră, puternică se ridica şi se diviza. După câteva secunde, acea lumină se împărţi şi ieşi pe ferestre şi prin alte locuri. Se uitară pe fereastră. Cerul începea să se lumineze. Nişte raze se împrăştiară… Fiecare se îndrepta către o locaţie populată.

O rază se îndreptă către banca ce era lângă casa lor. Deodată, soneria băncii se declanşă, o maşină neagră apăru de nicăieri. Hoţii ieşiră din bancă. Fugind spre maşină, aceştia se opriră brusc, se întoarseră cu banii în mână şi îi aruncară în bancă.

Spre mirarea poliţiştilor, răufăcătorii nu opuseră rezistenţă, ba chiar înlesniră prinderea. Conştiinţa lor devenise activă, atinsă de raza eliberată de globul Adrenalină, care răspândea raze şi în alte părţi ale lumii, acţionând asupra răutăţii oamenilor.

Un băiat fugea după o pisică, iar pisica se urcă într-un pom. El începu să zguduie pomul ca sărmana pisicuţă să cadă din copac. O rază se îndreptă spre el, iar acesta plecă înspre casa lui, devenind mai bun, părându-i rău de necazurile pricinuite.

Globul era magic şi acea lumină făcea oamenii să îşi dea seama că trebuie să se oprească din tot de fac rău.

Era o singură problemă: oamenii înfăptuiau răul, dar se opreau când erau loviţi de rază. Puterea răului continua să existe. Era nevoie de mult mai mult…

* * *

Mira stătea pe verandă cu nepoata sa, bând o ceaşcă de ceai. Soarele apunea încet, luminând florile de cireş, creând o atmosferă de vis. Păsările cântau cu voioşie, totul devenind din ce în ce mai frumos. Acest peisaj superb îi crea o stare de melancolie Mirei.

– Bunico, s-a întâmplat ceva?

– Soarele, păsările, pomii, florile… totul este aşa frumos. Primăvara a fost mereu anotimpul meu preferat, anotimpul iubirii. Totul parcă reînvie… Acest peisaj minunat îmi aduce aminte de tinereţe.

– Mereu am fost curioasă. Cum erai în tinereţe? Dar bunicul?

– Ţi-am povestit cum am mers în trecut. Când l-am privit în ochi am ştiut că îl iubesc. Ceva ciudat se întâmpla cu el, dar n-am apucat să-mi dau seama ce anume pentru că am revenit în prezent. Zilele treceau, iar eu îl iubeam şi mai tare. Nu-mi puteam scoate din minte acea privire. Mă înnebunea.

Mira privi în gol. Simţea că retrăieşte acele momente.

– Şi… mai departe? spuse nepoata nerăbdătoare.

– Trecuseră luni de zile de când nu-l văzusem, îmi era atât de dor de privirea lui. Dar Fly nu voia nicidecum să călătorim din nou în trecut doar pentru el. Când îmi spunea să îl uit, m-am trezit cu 3 trandafiri roşii lângă mine. „Bucură-te că i-am găsit eu şi nu tata”, spusese Fly. Îmi trimitea flori foarte des, aproape zilnic, dându-mi speranţa că într-o zi ne vor întâlni. Eram atât de curioasă şi nerăbdătoare să-l cunosc. Nici nu mai ţineam minte cum arătam. Mă gândeam mereu care ar putea fi numele lui, semnându-se cu un „C” pe bileţelul pe care-l lăsa în flori. Nu ştiam dacă era el cel care-mi trimitea flori, dar aveam o speranţă. Ştiam foarte bine că îl iubesc. Dar nu a mers totul aşa bine. Se pare că cineva a aflat de intenţiile noastre de a face lumea mai bună şi nu prea a fost de acord. Acel bărbat înfricoşător m-a răpit şi nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu era Chris. Nu mai ţin minte ce s-a petrecut după ce m-a răpit. Tot ce-mi amintesc este că Fly şi Chris m-au găsit. Nu era nici pe departe aşa cum mi-l imaginasem. Era mult mai frumos, iar privirea lui devenise şi mai profundă. Am privit în jos ruşinată, o şuviţă rebelă căzându-mi pe faţă. Nu ştiam ce se întâmpla cu mine. Niciodată nu am fost timidă, ruşinoasă, air acum abia dacă mai puteam scoate două cuvinte. El mi-a luat şuviţa, mângâindu-mă uşor pe obraz şi mi-a dat-o după ureche. L-am privit în ochi, îndrăgostindu-mă de el pentru a mia oară, iar buzele noastre s-au unit într-un sărut fugar… După mult timp a urmat pasul cel mare.

– Te-a cerut în căsătorie?

– Da, îmi amintesc acea zi ca şi cum ar fi fost ieri. Era o agitaţie aşa mare…

– Bunico, rochia ta, cum arăta rochia ta?

– Rochia mea? Nu mi-a plăcut să fiu în centrul atenţiei, aşa că am ales o rochie simplă, dar frumoasă. Am avut o rochie albă, un alb aşa de pur. În jurul gâtului aveam aplicate câteva pietricele bleu care sclipeau ca nişte diamante. De asemenea, nu am fost machiată. Naturaleţea mea îl atrăgea atât de mult pe Chris.

– Şi cum ai fost coafată?

– Am încercat să prind acel uragan roşu într-un coc, dar fără speranţă, aşa că am decis să-l las liber pe umerii mei acoperiţi cu dantela fină a rochiei şi să port coroniţa din cristale a bunicii. Eram gata. Am coborât. L-am luat pe tatăl meu de braţ şi mi-am îndreptat privirea către altar. Am văzut o uşoară nelinişte în ochii lui Chris. Oare nu voia să mă mai ia de soţie? Se răzgândise? Nu, cu siguranţă nu. Ajunsă la altar, Chris m-a luat de mână. Când m-am uitat în ochii lui parcă mi-am văzut viitorul. Un viitor atât de minunat. Abia am auzit spusele preotului. Am avut un impuls să ţip atât de tare „Da”. Extazul nu m-a făcut să-mi dau seama că toată lumea se uita la mine. Pistruii mei erau ruşinaţi şi obrajii mi-au prins o culoare trandafirie şi inocentă. Mi-am dat părul meu buclat după ureche şi am lăsat uşor capul în jos. O şuviţă roşiatică şi rebelă s-a desprins şi şi-a făcut apariţia pe faţă, gâdilându-mi geana uşor. Preotul rosti cuvintele şi gândul că el va spune „Nu” mi se împletea în capul meu uşor derutat. Chris mi-a ridicat capul, mi-a pus bucla după ureche şi m-a privit adânc în ochii mei albăstrui. Mi-am îndreptat privirea spre el şi l-am privit profund în ochii azurii. Expresia feţei îmi trezea un văl de căldură în inimă. În momentul acela nu mai vedeam pe nimeni şi nimic. Eram doar eu şi el. „Da”-ul lui hotărât atrase un ropot puternic de aplauze. Lanţul care mă ţinea în emoţii s-a rupt odată ce am auzit acest răspuns. Buzele lui s-au apropiat uşor de ale mele. M-am ridicat pe vârfuri şi l-am sărutat. A fost o zi specială şi minunată pentru mine…

După o lungă şi frumoasă căsnicie, a venit vremea să ne despărţim. Ştiam că îi era destul de greu… Ţinea mult la mine. După câteva zile în care s-a gândit, a venit în bucătărie… Afară, ţin mine, era un curcubeu mirific… A venit şi mi-a spus că o să plece. Mă aşteptam…

Chiar atunci îi pregăteam reţeta lui preferată. Şi-a făcut bagajele şi a ieşit pe portiţa din curte.

Abia mă mai puteam stăpâni. Voiam să fiu tare, dar inima mi se topea cu fiecare secundă ce se adăuga timpului oprit în clepsidra haină.

Cu lacrimi în ochi, mi-am luat rămas bun de la Chris, neştiind cât timp va trece până privirea mea va fi mângâiată din nou de seninul ochilor săi. Am fugit în casa pustie de acum şi mi-am şters lacrimile. Nici nu ştiu cât timp am stat în acea stare…

Puţin îmbufnată, am venit în bucătărie şi am strâns masa, nereuşind in niciun fel să mă rup de gândurile învălmăşite în mine.

Privirea… Da!! Privirea! Va fi puterea mea pe viitor! Dragul meu Chris…”- răzbătu acest gând optimist printre celelalte.

Cât timp am spălat farfuriile, Chris era în spatele meu. Fix când m-am întors, m-a sărutat. Apoi mi-a spus că nu putea să plece şi să mă vadă supărată. Gestul făcut a înlesnit despărţirea. Achim chiar trebuia să plece.

Misiunea de a salva lumea implică sacrificiu…

* * *

Când globul se sparse, cerul fu acoperit de spori în mii de curcubeie. Treptat, acestea s-au răsfirat pe întreg globul pământesc.

Din culorile unuia se născu Ghandy, care înseamnă „înţelept”. Privirea sa emana lumină, pătrunzând în sufletele oamenilor, luminându-le.

Cine nu ştie despre renumitul război din Iraq?! Grea misiune pentru Ghandy.

Ajuns în Iraq, el încercă să le vorbească oamenilor despre bunătate, dar în zadar. Sufletele acestor oameni erau cuprinse de răutate, lăcomie şi ură, ajungându-se chiar să se creadă că un război poate fi sfânt. Toate acestea putea fi înlocuite cu bunătate, iubire, prietenie şi Ghandi ştia asta, fapt pentru care acţiunile sale atinseră direct sufletele. Începu prin simpla întindere a mâinii pentru salut, făcându-se astfel un transfer de energie.

Apoi, cât de rău ar fi fost cineva, nu putea rezista privirii lui Ghandy. Oamenii îşi deschideau sufletele şi simţeau căldura bunătăţii în interiorul lor. Da! Iubirea poate să învingă!

În timp ce sporii din Iraq încercau să scoată răutatea din oameni, o altă parte din ei au ajuns în Insula Malzahar, populată de băştinaşii Talliah. Aceştia erau foarte răi unii cu alţii. În acelaşi timp, erau şi foarte lacomi.

Sporii s-au unit din nou, transformându-se într-o singură persoană, acelaşi Ghandy.

După câteva zile, acesta devenise un fel de căpetenie pentru băştinaşi, toţi ascultând de el. Mergeau la Ghandy pentru fiecare ceartă, discuţie, ştiind că acesta va fi corect şi va da dreptate celui care nu a greşit. Încerca să îi facă mai buni. Unii chiar luaseră exemplul lui. Cea mai mare parte a băştinaşilor, însă, nu se schimbase deloc.

O viitură le-a lovit satul, distrugând foarte multe case. Băştinaşii au început să îşi reconstruiască satul. Nu considerau că ar trebui să muncească în echipă. Aşa că, deveniră din ce în ce mai nervoşi.

Într-o zi au mers să vâneze. Vânătoarea era aproape pe final. În faţa lor, au zărit un templu. Curioşi, băştinaşii au intrat în el. Au mers în prima cameră şi au găsit acolo bogăţii şi mâncare.

– Cred că ar trebui să le luăm, spuse unul dintre ei.

– Nu ne aparţin şi poate sunt blestemate, spuse altul.

Dar nici de data aceasta nu a fost ascultat! În acel moment, templul a început să se dărâme şi câţiva nu au reuşit să mai iasă de sub ruine.

Femeile nu au primit cu bucurie bogăţiile din templu. Chiar se temeau să nu fie blestemate. Cu toate acestea, băştinaşii împărţiră prada şi plănuiră să caute şi alte temple.

În căutarea lor, înfometaţi, au rănit o căprioară, dorind să o transforme în hrană.

– Vedeţi căprioara? se auzi o voce. Era Ghandy. Aţi rănit-o. Lăsaţi-i viaţa!

Treziţi parcă dintr-un vis al disperării în căutarea de avuţii nemuncite, aceştia acceptară o discuţie cu Ghandy. Înţeleseră cât de greşită era calea lor. Îi mulţumiră lui Ghandy pentru prezenţă.

Căprioara a fost salvată. Rana i s-a vindecat şi, după un timp, a dat naştere unor pui frumoşi.

Oamenii au realizat că munca în echipă uneşte şi au încercat să schimbe împreună ce mai puteau din răutăţile făcute.

Pe cerul auriu a apărut un curcubeu care le-a umplut sufletul de linişte. Nu mai simţeau lăcomia şi-şi doreau să trăiască în pace şi prietenie. Tot trecutul era pentru ei o lecţie de acum. Dorinţa de bine, iubirea care le domina sufletul, bunătatea, prietenia deveniră ţeluri de viaţă pentru întreaga comunitate.

În fiecare dintre locuitori se ancorase câte un curcubeu, care aducea omenirii speranţa în mai bine.

Globul bunicii era o comoară a nemuririi.

* * *

Chris voia să distrugă răul. Hotărî să plece într-o călătorie.

Mergând spre oraşul fantomă se întâlni cu un vrăjitor care putea să alunge răul. Voia să i se găsească o carte fermecată. Aceasta se afla chiar în oraşul fantomă, destinaţia lui Chris. Multe pericole şi multe lucruri înfricoşătoare avea să întâlnească în drumul lui de o zi.

Ajuns în oraş, s-a gândit să întrebe de carte, dar nu avea cu cine vorbi şi la un simplu cuvânt rostit, creaturile de acolo l-ar fi alergat. Trecând pe strada pustie a fost văzut de un căpcăun care începu să îl urmărească. În fuga lui, Chris nu a fost atent şi deodată, acesta ajunse într-o groapă capcană. Căpcăunul nu avu chef să îl urmeze în groapă, aşa că îl abandonă acolo, socotind că oricum nu mai avea scăpare.

Chris se dezmetici şi văzu o uşă. Un cufăr îi captă atenţia. Aici se afla cartea fermecată. Ieşind cu greu din groapă, Chris se îndreptă spre locuinţa vrăjitorului.

– Uite cartea! îi zise Chris.

Dar vrăjitorul, văzându-se stăpân pe carte, declanşă un rău şi mai mare. Dându-şi seama de acest lucru, Chris îi spuse vrăjitorului:

– Prietene, îmi dai cartea să o mai văd odată?

– Cum să nu!

Având din nou cartea, Christ folosi momentul pentru a o rupe şi a fugi, fericit că a putut opri relele gânduri ale vrăjitorului.

Dar aventura nu avea să se oprească aici…

Fly îşi începu misiunea de a salva lumea. El trebuia să meargă prin oraşele lumii pentru a transforma oamenii din răi în buni şi pentru a desfiinţa lăcomia şi ura.

Pe unde trecea, prindea mulţi hoţi şi făcea ca acele oraşe să devină un loc mi bun. Ştia că aceste oraşe pot redeveni foarte uşor pline de răutate şi lăcomie. Acest gând îl făcu să se întristeze. Ar fi vrut să poată face mai mult. Îşi dorea cu ardoare ca nici măcar să nu mai fie pomenite aceste nelegiuiri.

Într-o zi, aflat în misiune într-un oraş, văzu un hoţ care avea o baghetă magică cu două capete: unul trăgea cu un laser verde şi altul trăgea cu un laser roşu.

– Cine eşti? întrebă hoţul uimit de faptul că un tânăr stătea în faţa lui fără să i se facă frică.

– Sunt Fly! spuse el. Şi mi-aş dori să te opreşti…

– Tu? Un copil? Să mă opreşti tu pe mine? spuse hoţul.

Începu apoi să tragă cu lasere roşii, dar Fly reuşea să le evite, apropiindu-se cât mai mult de acesta. Dintr-o dată, apăru un spor care îi luă bagheta hoţului şi i-o dădu lui Fly. El o întoarse invers, cu capătul verde, crezând că o să se întâmple ceva. Fly apăsă pe butonul care declanşa bagheta, iar aceasta trase cu un laser verde în hoţ. Acesta se transformă într-un om bun. Băiatul reuşi să rupă bagheta în două şi sparse capătul roşu.

Din acea zi, el se folosi şi de puterea capătului verde alături de iscusinţa şi înţelepciunea sa.

…Că tot aţi fost martori la atâtea aventuri ale noastre… Răul, gelozia, egoismul, invidia, lăcomia, din păcate, au fost doar reduse, nici pe departe nimicite.

În timp ce eu v-am spus vouă aceste lucruri, fratele meu Fly a găsit un ultim indiciu de la bunica în care scria aşa: „Pentru a distruge ura şi pe ceilalţi subjugaţi ai săi, trebuie să ajungeţi la rădăcină. Iar următorul pas, dragii mei nepoţi, e s-o găsiţi pe Pandora şi să o transformaţi. Am încredere că veţi face tot posibilul să îndepliniţi această misiune, aventuroşii mei nepoţi! Şi nu uitaţi: familia noastră mereu a avut nevoie de adrenalină pentru a putea exista!”

Calde sunt aceste cuvinte ale bunicii. Şi ce mândrie în sufletul ei cu privire la noi… Vom porni cu încredere! Vrem să ne bucurăm de pace, iubire, altruism, empatie, înţelegere pe planeta noastră!

Curcubeul ce îmi încântă privirea chiar acum pe cerul lin mă face să simt că putem face ca imposibilul să devină posibil.

Iubirea va învinge! Lăsaţi-vă sufletele să se deschidă!