Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 36

povestea calatoare buftea
Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 37
august 26, 2016
povestea calatoare tulcea
Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 35
august 28, 2016

Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 36

povestea calatoare arad

Soarele se ridică la orizont spărgând norii într-o mare de flăcări. Din spatele perdelei grele, Mira priveşte depărtările şi-şi lasă gândurile să călătorească până dincolo de cuprinderea ochilor. De-odată simţi pe umăr mâna blândă a mamei. Întoarse capul   şi privi cu ochii mari, întrebători, chipul blând şi îndurerat al mamei. Încercă să schiţeze un zâmbet în colţul gurii, răspuns prompt la gestul mamei.

– Dacă vrei să mănânci, am pregătit pe masă nişte platouri, zise mama în timp ce mâinile transmiteau gestual acelaşi lucru.

Mira dădu îngăduitor din cap, ridicând mâna, semn că a înţeles. Duse  mâna repede spre piept, să mulţumească, apoi clătină mâna cu degetele desfăcute, semn că vrea să ştie ce face mama. Aceasta îi răspunse că pleacă la biserică. Era ajunul Crăciunului şi avea multe de făcut împreună cu celelalte mame. Seara vor porni colindătorii şi trebuie să fie totul pregătit.

Fetiţa lăsă ochii în pământ şi simţi o fierbinţeală cumplită în jurul cefei. Aşa păţea de fiecare dată când încerca să înţeleagă cauza pierderii subite şi simultane a auzului şi vocii. Din acel moment, între ea şi lumea care o înconjoară s-a deschis o prăpastie  pe care nu o putea pricepe şi care se dovedea imposibil de trecut. După ce au fost pe la nenumărate clinici de specialitate, problema fetei surdo-mute în loc să se rezolve, se complica din ce în ce mai mult. Toate investigaţiile făcute au arătat că organele de simţ ale Mirei nu au suferit nicio modificare care să motiveze handicapul survenit. Pentru că nimeni nu-i putea răspunde întrebărilor şi nu-i putea alina durerea, mama a luat drumul bisericii, aşteptând cu credinţă şi speranţă un semn de îndurare. Deşi bulversată, ea găsea resurse nebănuite să facă gesturi pe care, înainte se ivirea acestei năpaste asupra familiei, nu-şi putea imagina că le-ar putea face.

O îmbrăţişă cu toată dragostea pe Mira, apoi intră în camera lui Fly şi-l privi cu drag. Acesta dormea relaxat. Închise uşa cu grijă, să nu-l trezească. Avea nevoie de odihnă, pentru că noaptea care venea era una specială, când nu se doarme, ci se colindă pe la casele oamenilor, ducând vestea cea mare a naşterii Mântuitorului.

După plecarea mamei Mira se întoarse în camera ei, se lipi cu fruntea de geam şi căzu din nou pe gânduri. Răceala geamului îi dădea o senzaţie de bine şi o ajuta să gândească mai limpede. Deodată un gând răzleţ o fulgeră. Exact aşa stătea şi atunci când a văzut-o pe fetiţa din  oglindă. Fetiţa cu glas de clopoţel de cristal… Da, au stat de vorbă o noapte întreagă.

S-au distrat pe seama uriaşei asemănări dintre ele şi s-au gândit chiar că n-ar fi rău să le joace o farsă părinţilor şi să se schimbe între ele. Dar …  nu… nu s-au schimbat. Ceva atunci s-a întâmplat. Dar ce?

Mira refăcu în gând fiecare gest, fiecare vorbă pe care a spus-o atunci. Era clar că nu a făcut niciun schimb. Ea e aceeaşi. Fetiţa cealaltă s-a stins în oglindă, în acelaşi mod misterios în care apăruse. Doamne! Nici măcar nu a întrebat-o cum o cheamă …

Vai! Un fior rece o străbătu pe Mira din creştet până în vârful degetelor picioarelor. Îşi aminti că i-a dat fetiţei ceasul pe care l-au primit copiii de la bunicul. A refuzat iniţial să-l dea, dar fetiţa a insistat atât de mult, încât nu a putut s-o refuze. Gândea că-l va face pierdut, că Fly va uita de el şi că, dacă va evita orice discuţie despre ceas, nimeni nu-şi va mai aminti de el.

Acum Mira îşi puse pentru prima dată copleşitoare întrebări: oare nu cumva asurzise pentru că de fapt nu voia să audă nicio întrebare referitoare la ceas? Oare nu a rămas mută, tocmai pentru că a jurat în sinea sa să nu spună nimănui nimic despre fetiţa din oglindă şi despre faptul că i-a dăruit ceasul?

Cu aceste întrebări în minte, Mira rămase încă multă vreme privind în gol, fără ţintă, cu fruntea lipită de geam.

Se făcuse ziuă de-a binelea şi i se păru că nişte fulgi de nea răzleţi îi dansau prin faţa ochilor. Se înfioră de o ciudată bucurie, ca revenită de pe alte tărâmuri şi, privind spre aleea din spatele casei, observă maşina tatei parcată la locul ei.

Ieşi  bucuroasă şi se îndreptă spre sufragerie şi fu cât pe ce să-l calce pe Black, dacă pufoşenia cu ochi de mărgele negre n-ar fi avut agilitatea de a se feri din cale. Scheunatul căţelului îl atenţionă pe tata că vine cineva, aşa că acesta o întâmpina pe Mira cu braţele deschise, blocându-i perspectiva spre marginea colţarului, unde trona o mulţime de plase încărcate cu tot ce era necesar unei familii să împlinească aşa cum se cuvine Sărbătoarea Crăciunului.

– Bună, mămăruţa mea! Spuse tatăl cu bucurie, având grijă ca Mira să-i poată citi pe buze cuvintele. Îi luă feţişoara în palme şi o privi în ochi, stabilind o comunicare cum numai între părinte şi copil se poate realiza. Aproape că uitase cum este să fii acasă de Crăciun, pentru că de ani buni nu s-a mai potrivit să poată să fie liber de la serviciu. Tocmai de aceea, după ce a ieşit din schimbul de noapte, cutreierase magazinele alegând cele mai frumoase daruri pentru ai săi, iar acum se pregătea să instaleze bradul pe care să-l împodobească împreună cu copiii. O strânse pe Mira la piept şi căută cu privirea spre camera lui Fly.

Mira uni palmele şi le puse lângă faţă, „spunând” tatălui că fratele ei încă doarme. Apoi îi arătă spre bucătărie, unde mama a lăsat mâncarea pregătită, înainte de a pleca la biserică.

Momentul era foarte bun pentru ca tata să evite descoperirea cadourilor, îndreptându-se amândoi spre bucătărie. Aici, sub masă, Black îşi manifesta pofta de mâncare dublată de joacă asupra unui pantof al lui Fly. Tata se aplecă să ia pantoful, dar căţelul se aşeză cu amândouă labele peste pradă, lăsându-se mângâiat şi răsfăţat. În acest timp, Fly se arătă în uşa bucătăriei, cu părul vâlvoi şi ochii cotropiţi de somn. Mira luă de sub Black pantoful ros şi-l întinse lui Fly.

– Ei, ce-i cu acesta aici?

Mira ridică a disperare neputincioasă mâinile, dar Fly trecu peste pozna căţelului cu multă îngăduinţă, pentru că prezenţa tatălui i dădu o asemenea bucurie, încât nu mai avu putere să se supere pentru un pantof ros. Apoi, dacă era să fie pe-a  cinstită, ei, copiii au insistat, cu lacrimi şi promisiuni, să i se permită zdrenţurosului negru să intre în casă.

– Tată, eşti liber? Ce bine! Putem să împodobim bradul!

– Împodobim, dar mai întâi haideţi să mâncăm, apoi ne putem apuca de treabă. Şi îl cuprinse pe după umeri pe Fly, moment în care avu impresia că băiatul lui începe să se transforme într-un adolescent de care ar putea să fie mândru. Şi în timp ce Mira punea pe masă cănile cu ceai, tatăl simţi în sufletul lui un sentiment de frustrare şi nevoia copleşitoare de a-i cere iertare fiului că nu i-a fost aproape în momentele importante.

– Te rog să mă scuzi că n-am putut ajunge la meci, zise tatăl, am avut o intervenţie care nu suporta amânare. Dar să ştii că ţi-am ţinut pumnii să câştigi.

– Hai, tată. Nu-i cazul să te scuzi. Ştiu că nu poţi să pleci de la serviciu când vrei. E adevărat că mi-ar plăcea să te văd în tribună, dar … înţeleg.

Mira privea întrebătoare spre cei doi, încercând să deducă discuţia dintre ei, dar se mulţumea să le vadă chipurile luminoase pentru a înţelege că totul este în ordine. Copiii se aşezară la masă, în timp ce tata, sub pretextul că se spală pe mâini, avu răgazul să ascundă în debara plasele cu cadouri.

X

X   X

De pe masă cănile cu ceai răspândeau în încăpere o aromă ademenitoare. Fly apucă în amândouă mâinile cana  şi sorbea respirând greoi. Din când în când se oprea şi scotea sunete ascuţite, nearticulate, din care toţi înţelegeau că este copleşit de plăcere. Din colivie, Angelus, papagalul alb cu irizări albastre, scotea aceleaşi sunete, ceea ce-i dădea băiatului o fericire sporită, făcându-l să-şi fluture rapid mâinile prin aer. Imobilizată în scaunul cu rotile, Rima se apropie de masă, la locul rezervat ei, în timp ce White sărea jucăuş aşteptând şi el măcar ceva. Evident că mama îi puse la locul cuvenit caserola cu crochete, iar căţelul se şi apucă să înfulece, fluturând vesel codiţa albă şi stufoasă.

– Şi Angelus papă! Şi Angelus papă! Se auzi vocea sacadată a papagalului care se simţea nedreptăţit că doar căţelul a primit mâncare.

– Papă şi Angelus, zise mama zâmbind şi punând o măsură de grăunţe în tăviţa cârcotaşului.

Cu doi copii în situaţii speciale, părinţii şi-au împărţit responsabilităţile, astfel încât tata îl ducea pe Fyl la Centru de recuperare pentru copiii cu autism, unde era inclus într-un program special, iar mama o ducea pe Rima la şcoală, după care pleca la serviciu.

Ajunsă în faţa şcolii, mama lăsă trapa microbuzului, iar Rima coborî cu grijă, îndreptându-se spre rampă:

– Sărut-mâna, mamă! Te rog să nu uiţi să vii la ora 15:00 să mă duci la cursul de canto. Trebuie să repetăm pentru concertul de astă seară.

– Nu uit! Zise  mama zâmbind. Abia aştept să te aud cântând. Nu e puţin lucru să participe cineva la concertul de deschidere a lucrărilor Marelui Congres al Forţelor Cosmice reunite pe ERTRA. Şi zicând aceasta îşi suprapuseră palmele, în semn de salut de mare afecţiune, similar pupatului de pe Pământ.

Rima, în căruciorul său electric, urcă rampa şi după ce intră pe coridoarele largi şi luminoase ale şcolii, se îndreptă spre liftul care urma să o ducă la etaj, pentru primele ore. În faţa clasei colegii o aşteptau, închizând uşa după ce fetiţa intră şi se duse la banca special adaptată pentru cărucior. Îşi scoase cu grijă cele necesare din sertarul băncii, conectă ecranul didactic şi accesă baza de date, pregătindu-se pentru lecţie şi aşteptând venirea profesorului.

În tot acest timp, Fyl, însoţit de tata, se pregătea pentru o nouă evaluare. De când a fost adus la Centru, în ciuda eforturilor făcute de tot personalul, a multiplelor procedee aplicate, care de care mai speciale, în evoluţia copilului nu se putea observa o evoluţie care să poată fi considerată „favorabilă”. Cea mai mare problemă era că, în ciuda vârstei şi a eforturilor depuse, copilul nu a putut fi învăţat să vorbească. Aceleaşi ţipete exprimau şi durerea şi bucuria. Cei care au învăţat să-l cunoască îşi dau seama de starea copilului după grimasele pe care le face când ceva îl deranjează sau fluturarea mâinilor, când altceva îi place.

De data aceasta evaluarea lui va fi complexă, făcută de specialişti în genetică, iar datele vor fi trimise spre analiză reprezentanţilor Centrului Intergalactic. În ciuda faptului că locuitorii de pe Ertra erau persoane cu aspect humanoid, ei nu erau consideraţi ca fiind capabili de sentimente puternice, de legături de familie care să-i facă pe părinţi să sufere pentru neputinţele copiilor. Aşa că, Fyl  a fost preluat fără nici un menajament de către o asistentă şi dus în sala de evaluare, unde, dintr-un capăt în celălalt, o mulţime de aparate îl aşteptau, ca într-o cameră medievală de tortură. Trecerea copilului prin toate aceste procedee era însoţită de o continuă zbatere,  un zbierăt animalic  necontenit răzbătând din sala de evaluare. În sala de aşteptare, tata îşi citea liniştit presa pe unul dintre multele terminale info când, la un strigăt mai puternic răzbătut din cealaltă sală, avu o tresărire neaşteptată şi-şi duse panicat palmele spre urechi, acoperindu-şi apoi cu ele întreaga faţă. În acel moment, supraveghetorul de sală rămase cu ochii pironiţi asupra omului cu manifestări neobişnuite pentru un ertrian şi comută spre el ochiul nevăzut al unei camere de supraveghere.

– V-am spus de nenumărate ori să nu mai faceţi experimente de multiplicare simultană dacă nu sunteţi siguri de rezultat, spuse grav şi cu vocea uşor afectată de o neobişnuită vibraţie unul dintre evaluatori, care părea superior în rang faţă de ceilalţi. Ştiţi bine că Stăpânul nu acceptă eşecurile.

– Când am făcut multiplicarea iniţială, nu era nici un indiciu că ar fi ceva în neregulă, răspunse un evaluator care avea în faţă un dosar voluminos în care erau trecute o mulţime de date referitoare la toate familiile din care s-au folosit surse de multiplicare.

– Ştii bine că aici vorbim despre o dublare a doi gemeni, deci multiplicare a unei structuri deja multiplicate. Până acum au fost foarte puţine situaţiile în care experimentul a reuşit. Eşecurile au fost mult mai frecvente. Aceasta înseamnă că, deocamdată, trebuie să ne oprim. Nu de alta, dar se pare că de data aceasta aţi luat materia primară de pe Terra, dintr-o familie care a descoperit canalul de comunicare directă cu Stăpânul. Numai aşa se explică de ce m-a întrebat despre ei.

– Din câte mi se pare şi tatăl micului Fyl este tot produsul unei multiplicări…

– Ba mai mult, dublul terestru este tatăl surselor pentru Fyl şi Rima …

– Imposibil! Zise cu furie evaluatorul. Apoi deschise o fereastră pe ecranul din incintă pe care se puteau urmări, din trei perspective diferite, toate gesturile pe care le făcuse tatăl lui Fyl în timp ce aştepta finalizarea evaluării periodice a băiatului. Vă rog să-i observaţi mişcările. Tot ce face trădează o capacitate crescută de reacţie, adică … e capabil de sentimente… Ştiţi bine că nu ni se permite decât multiplicarea simultană a materiei, nu şi a disponibilităţii spirituale.

Toţi se uitau cu îngrijorare spre fiinţa al cărui chip se proiecta pe ecran şi încercau să identifice eroarea pe care au făcut-o, dar mai ales se priveau suspicioşi unul pe celălalt gata să surprindă cea mai mică reacţie care ar putea să-l trădeze pe cel care a iniţiat această suită de evenimente în urma cărora existau toate posibilităţile ca pe Ertra să fi fost portaţi oameni prin aceste procedee experimentale neglijent efectuate.

Nu aveau nicio îndoială că ceea ce trebuia să fie doar un experiment în urma căruia că creeze structuri humanoide, cu care să poată popula la nevoie alte planete, a suferit o eroare undeva. Clar nu ştiau unde, dar era de la sine înţeles că cineva a fost neglijent cel puţin o dată, lăsând deschis portalul de transfer dintre cele două planete. Şi mai clar le era că, în acel moment, pe Ertra exista cel puţin o persoană cu percepţii umane – tatăl gemenilor Fyl şi Rima – şi , ceea ce era mai periculos, exista cel puţin un obiect adus , nu se ştie cum, de pe Terrra.

– Problema noastră acum este ce facem, cum rezolvăm situaţia, pentru că Stăpânul nu permite erori de nici un fel, iar dacă află de neglijenţa noastră ne va trimite pe fronturile intergalactice.

– Facem ce am făcut şi alte dăţi: anulăm dublura şi fortificăm prototipul. Oricum de fiecare dată când am procedat la fel prototipul a fost salvat, iar Stăpânul a primit doar laude pentru intervenţia salvatoare.

– Pământenii o numesc „minune”.

– Nu toţi. Dar asta contează mai puţin. Haideţi să hotărâm când facem „reducerea”, înainte sau după Congres?

– Eu zic să o facem după Congres. S-o lăsăm pe Rima, fetiţa cu vocea clopoţelului de cristal, să cânte. S-a pregătit atât de mult.

– Tocmai aceasta este problema. Dacă va cânta, toţi vor fi atenţi la ea, va intra în atenţia marilor profesori de canto şi ne va fi apoi imposibil s-o facem să dispară. Cel mai bine ar fi ca întreaga familie să nu ajungă la Congres.

– Da. Aici ai dreptate. Oricum, pentru micul Fyl ar fi o uşurare. Pentru el multiplicarea a fost ratată. Sinele lui a rămas pierdut în interspaţiu.

– Lăsaţi discuţiile. Acestea trebuia să le aveţi în atenţie înainte de a încerca experimentul. Acesta a produs o tulburare mult mai mare decât ne-am fi putut imagina, spuse un evaluator care, după mulţimea ridurilor de pe frunte, părea a fi mai bătrân decât ceilalţi.

După această discuţie, echipa de evaluatori l-au eliberat pe Fyl din aparatele care-l imobilizau pentru a-i putea mai bine monitoriza reacţiile, iar o asistentă ce purta pe chip o amprentă de infinită bunăvoinţă îl duse în sala de aşteptare şi-l redă tatălui. Îi înmână în acelaşi timp un voluminos dosar de observaţie unde au fost înregistrate toate rezultatele cumplitului supliciu la care fusese supus copilul.

– Fyl, dragul meu! zise bărbatul şi strânse la piept trupul firav care tremura puternic, neînţelegând nimic din ce i se întâmpla, dar care se lipi de tot de tatăl care, încercând să-l liniştească, observă pe braţele fiului urmele însângerate ale legăturilor care l-au imobilizat în timpul testelor. O furie cruntă îi urcă atunci în obraji. Ochii i se umflară în orbite, gata să explodeze. Pentru prima dată de când se făceau experimente pe Ertra, din ochii unui bărbat au picurat lacrimi.

Rămaşi cu privirea blocată pe monitorul de supraveghere, evaluatorii se arătară uimiţi şi în egală măsură convinşi că nu mai trebuia să întârzie nicio clipă ceea ce aveau de făcut.

X

X  X

Pentru prima dată acasă de Crăciun, tatăl trăia experienţa pregătirii casei pentru sărbătoare. Aduse suportul şi instală bradul, în timp ce Mira şi Fly  coborau de pe etajera din debara cutia cu ornamente. Simţind că se petrece ceva deosebit, Black alerga sprinten în faţa copiilor, sporind veselia.

Mira întinse cu grijă lui Fly globurile multicolore. Spre surprinderea tatălui, deşi nu-şi spuseseră niciun cuvânt, copiii s-au înţeles atât de bine încât au împodobit bradul într-un timp record. Au aşezat instalaţia luminoasă şi au făcut proba. Camera se umplu de sclipirile luminiţelor, spre amuzamentul căţelului care sărea neobosit, de parcă tot ce s-a făcut i-ar fi fost destinat.

Când totul fu gata, băiatul îşi dădu seama că e vremea să meargă şi el la biserică  de unde urma să plece la colindat împreună cu ceilalţi colegi. Mira era exclusă de la o asemenea activitate, iar aceasta o făcu să-şi lase faţa în pământ şi să-şi înfrâneze lacrimile încruntându-şi puternic fruntea.

– Fly, zise tatăl, Mira rămâne acasă să aştepte colindătorii. Pot să vin cu tine la colindat?

Surprins de o asemenea întrebare, Fly rămase o clipă bulversat. Niciodată până acum tatăl său nu se arătă dispus să-l însoţească undeva. Dacă primul impuls a fost să refuze, bucuria de a-şi avea tatăl alături a învins şi se manifestă exuberant şi ciudat, fluturând mâinile asemenea unor uriaşe aripi, gata să se înalţe în aer. Surprinsă de manifestarea nemaivăzută a fratelui, Mira privi întrebătoare spre cei doi. Tata în făcu semnele de cuviinţă prin care îi comunică faptul că se duce împreună cu Fly la biserică, iar ea să se pregătească pentru momentul în care vor veni colindătorii. Oricum, mama se va întoarce curând.

Fetiţa încuviinţă plecarea lor, ba chiar se îndreptă spre uşă şi, luându-l în braţe pe Black, se pregătea să  închidă după ei. Ieşi totuşi în curte şi respiră adânc aerul proaspăt şi rece, lăsând să-i cadă pe faţă fulgii diafani. Încuie poarta cea mare, apoi intră în casă şi se duse la geam pentru a privi spre stradă. Rămase aşa, nemişcată, privind departe şi gândind la fetiţa din oglindă. Oare o va mai vedea vreodată? Privi spre cerul lăptos din  care neîncetat cădeau fulgi mari, ca nişte steluţe pufoase şi care au acoperit  cu o pătură albă şi pufoasă toată strada. Stând aşa, pierdută cu gândul departe, nu-şi dădu seama că mama s-a întors şi s-a apucat să pregătească uriaşul coş cu cadouri pentru colindători. Avea deja mâna făcută pentru aşa ceva, pentru că şi la biserică, toată dimineaţa făcuse, împreună cu alte mame, câte sute de pachete pentru toţi copiii care vor merge la slujbă în prima zi de Crăciun.

Mira se duse şi ea în sufragerie, doar că, în loc să participe la pregătiri, luă în braţe căţelul şi-l dezmierda, făcându-l să alerge în jurul ei fără încetare.  Deodată simţi o lovitură puternică în spate. Îşi desfăcu braţele asemenea unor aripi pregătite pentru zbor şi scoase un strigăt care o surprinse pe mama şi o făcu să tresară uimită. Fata se prăbuşi inertă pe covor, în vreme ce Black se porni să latre agitat.

– Mira! Mira! Ce-i cu tine? Strigă mama şi se puse s-o zguduie cu putere pe fetiţă, moment în care de afară se auzeau deja glasuri colindătorilor. Tata deschise poarta mare şi curtea se umplu de copii, colegii lui Fly şi ai Mirei, care au venit să aducă familiei Adrenalină vestea cea minunată a sărbătorii.

– Mira! Hai repede! Vin colindătorii şi tu faci aşa ceva! Mira! Dar spre surprinderea mamei, fata scoase un oftat prelung şi, cu o voce suavă, ca cea a unui clopoţel de cristal, îi zise:

– Ieşi tu prima, mamă, vin imediat…

Mama o privi atât de surprinsă încât nu mai ştiu ce să facă: să râdă, să plângă, s-o ia în braţe, să strige de bucurie?  Simţea că cerul şi pământul se ciocnesc în capul ei. A uitat şi de cadouri şi de colindători, de tot. După ani de chin, de inexplicabilă muţenie, Mira vorbea. Aproape că a uitat de atâta timp cum era vocea fetei ei, dar lucru ciudat, niciodată nu suna atât de minunat.

– Fetelor, haideţi, colindătorii sunt deja în curte! strigă tata, venit până în casă, surprins că gazdele nu au ieşit în întâmpinare. Luă repede coşul cu daruri şi-l duse în curte, aşezându-l în faţa colindătorilor, garanţie   sigură că strădania lor va fi bine răsplătită.

Ţinându-se în braţe, înlăcrimate, în urma lui au venit Mira şi mama.

Copiii începură să cânte, în vreme ce Fly trecu de partea alor săi, semn că era gazdă şi că putea să-şi privească prietenii cântând, fără să fie nevoit să cânte şi el toată colinda. Deodată din zecile de glasuri se lămuri unul ca cel al unui clopoţel de cristal. Atât de clar, atât de diferit, sublim, încât rând pe rând copiii încetară să mai cânte lăsând minunata voce să  poarte colindul de una singură. Unul după altul îşi dădură seama că cea care cânta era Mira. Cânta peste puterea omenească de pricepere. Cânta cu atâta putere şi cu atâta bucurie, încât faţa i se lumină , radiind o fericire nemărginită. Surprinzător, zăpada se oprise, şi cerul se arăta acum înalt şi luminos, ca o cale spre rai.

Toţi se priveau surprinşi şi încântaţi, în egală măsură, ascultând-o cântând pe cea cu care până în urmă cu câteva momente comunicau prin semne. Şi tot pe rând au reluat colindul, aşa că zecile de voci se îmbinau într-un cor nemaiauzit.

Copleşit de situaţie, tata nu-şi mai putea stăpâni bucuria. Deschise uşa şi pofti în casă pe toţi cei din curte. Vestea că Mira şi-a redobândit vocea se răspândi ca fulgerul, aşa că vecinii au început să vină la casa adrenalinilor ca să se convingă de minunea din seara de Crăciun.

Între copiii şi adulţii care umpleau casa, îşi făcură loc doi căţei, cu ochii mici ca două mărgele negre, unul negru, pe care toţi îl cunoşteau pentru că era  personajul nelipsit din compunerile gemenilor Adrenalină, şi unul alb, apărut nu se ştie de unde, dar care era la fel de jucăuş şi de zdrenţuros ca primul.

Fly îl luă în braţe pe Black, în timp ce Mira îl ridică pe căţelul alb. În momentul când se pregătea  să-l identifice pe stăpânul căţelului, la gâtul acestuia zări o zgardă de care era prins ceasul bunicului, ceasul pe care ea îl dăduse, cu mulţi ani în urmă, fetiţei necunoscute din oglindă. Desfăcu cu grijă de la gâtul căţelului ceasul, înţelegând că acesta era un mesaj pentru ea. Acum înţelegea şi cauza revenirii vocii şi a auzului. Un singur lucru nu pricepea: unde este fata din oglindă?

– Tată, al cui este căţelul acesta alb?

– Nu ştiu. Probabil a intrat când am deschis poarta. Vom întreba vecinii şi vom afla.

– Până atunci pot să cred că este al meu? Uite ce bine se înţelege cu Black. Putem să-i spunem White. Vom avea grijă de el până îi vom găsi  familia.

– Bine, fie cum vrei tu! Răspunse tatăl care, bucuros de revenirea fetei, nu mai avea puterea să-i refuze ceva.

Toată noaptea s-a cântat, s-a povestit şi, pe când zorile se pregăteau să spargă orizontul în văpăi roşiatice, colindătorii şi-au luat punguţele cu cozonaci, ciocolată şi fructe şi-au plecat spre casele lor. Adrenalinii au rămas în sufragerie, prăbuşiţi în fotolii, privindu-se fericiţi după noaptea magică ai cărei protagonişti au fost.

Deodată atenţia le fu atrasă de un pachet acoperit cu o husă maronie, aşezat pe măsuţa telefonului. Mama se apropie şi, convinsă că musafirii au adus câte ceva, dar nu au apucat să o anunţe, ridică husa. Pe dată, toţi putură vedea o colivie în care un papagal cu penaj alb cu irizări albastre se deşteptă scuturându-şi aripile.

– Şi Angelus papă! Şi Angelus papă!

Replica îi surprinse pe toţi atât de tare, încât au rămas fără replică.

Papagalul sesiză lipsa de comunicare a lor şi începu să se învârtească pe balansoar, continuându-şi demonstraţia:

– White nu papă? White nu papă?

– Nimeni nu papă. Răspunse Fly şi se apropie să-l privească mai de aproape pe curiosul vorbăreţ.

– Aaaaa! Fyl vorbeşte! Fyl vorbeşte! Şi în acelaşi timp începu să-şi fluture aripile.

– Hei! Fly, Fly mă cheamă! zise copilul, apoi se întoarse spre ai săi: De unde ştie acesta cum mă cheamă?

Mira începu să râdă şi lăsându-l din braţe pe White, se ridică şi se duse la colivie deschizând uşiţa.

– Aaaaaa! Merge Rima! Merge Rima! Şi începu să se mişte într-o parte şi în cealaltă pe tija balansoarului.

– Mira! Mira! Mira mă chemă! Zise fetiţa, uimită la rându-i de vorbele papagalului, dar şi de modul foarte interesant în care suna numele ei rostit de ea însăşi.

Fly veni şi el lângă colivie, dorind să-l privească mai de-aproape pe Angelus. Întinse mâna spre deschiderea coliviei, într-o graţioasă ofertă spre libertate pusă în faţa prizonierului. Numai că, aşteptând ca papagalul să iasă, observă pe mâna sa, deasupra încheieturii, urmele învineţite ale unor legături traumatizante. Îşi trase mâna, o privi şi pe cealaltă şi văzu aceleaşi urme. O clipă rămase nedumerit, neînţelegând nici când, nici unde a putut să dobândească aceste urme.

Atunci pasărea părăsi colivia, dădu un ocol prin cameră fâlfâindu-şi aripile îngereşti şi se aşeză pe umărul fetiţei, ciugulindu-i tandru buclele-i roşcate.

– Rima cântă Angelus! Rima cântă Angelus!

Copiii au început să râdă de felul în care papagalul le rostea numele, moment în care tata îşi dădu seama că a uitat de cadourile care au rămas neaşezate sub brad.

– Vă rog să-l iertaţi pe Moş Crăciun. A pus în debara ce trebuia aşezat sub brad.

Numai că de data aceasta nimeni nu mai avea energie să deschidă pachetele. Black  şi White s-au ascuns sub masă şi-au adormit cu năsucurile lipite, Fly se cuibări pe canapea lângă tata care-i luă mâinile învineţite şi i le ţinea protector într-ale sale, în vreme ce Mira şi mama stăteau pe cealaltă canapea, ţinându-se în braţe, neîndrăznind să se lase pradă somnului, de teamă ca momentul trăit să nu se spulbere.

Pe umărul Mirei, papagalul începu să fluiere o melodie nemaiauzită. Fără cuvinte fetiţa fredona ţinându-i isonul. Nu ştia cuvintele, dar cântecul i se păru foarte cunoscut. Părea că-l  ştie de mult, de foarte mult timp, de pe când nesfârşita pace stăpânea peste tot Universul.