Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 37

povestea calatoare constanta
Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 38
august 25, 2016
povestea calatoare arad
Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 36
august 27, 2016

Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 37

povestea calatoare buftea

Mira intră la ea în cameră și se întinse în pat, privind posterele de pe pereți și gândindu-se la ce ar putea face în ziua care urma.

Se uită la ceasul de pe noptieră ce arăta ora 22:58 și se hotărî să se culce; adormi în câteva minute.

Perete în perete cu camera fetei se află camera lui Fly, care nu putea nici el dormi, imaginându-și petrecerea ce urma să aibă loc. În jurul orei 23 și jumătate reuși și Fly să adoarmă, fiind încă pierdut în gânduri și imaginație.

Soarele răsări la ora 7:32, prinzându-i pe frații Adrenalină încă dormind, visându-și amândoi tatăl.

Fly se trezi înaintea surorii lui; merse la bucătărie, unde își găsi mama pregătind mic-dejunul lor preferat. Se hotărî să facă el omleta și ceaiul, cât mama pregătea salata de fructe și clătitele.

Mira se trezi și ea in scurt timp și veni în bucătărie, unde masa era gata.

– Ce bine miroase! spuse roșcata așezându-se la masă. Fly îi puse o farfurie în față și îi ură poftă bună, apoi își pofti mama la masă, servind-o și pe ea.

– Mulțumim! rostiră cele două într-un glas.

Băiatul își puse și el în farfurie, iar când toți trei terminară de mâncat se oferi să spele vasele.

– Ce e cu toată hărnicia asta la tine? întrebă Mira suspicioasă.

– Știi, surioară, Marcus Aurelius, împăratul, a spus odată: „Când te trezești dimineața, gândește-te ce privilegiu prețios ai să fii în viață, să respiri, să gândești, să te bucuri, să iubești.”; iar eu, m-am gândit să vă fac o dimineață mai frumoasă, prin câteva gesturi. Ce, nu te bucuri?

– Normal că ne bucurăm, interveni mama, doar că mi se pare ciudat ca tu, tocmai tu, să speli vasele, continuă ea.

Fly nu spuse nimic, doar continuă să spele vasele. Mira, se duse la ea în cameră și începu să citească din cartea ei preferată, „Adevăr sau provocare”, așteptând să se facă 16:00, ora la care urma să înceapă maratonul de benzi desenate SF. Era conștientă că timpul îndelung petrecut în fața televizorului o influența în viața reală, îi influența imaginația care pierdea din originalitate. Totuși nu se putea desprinde ușor de aceasta plăcere.

Ajunsă la pagina 168, fata găsi un bilețel  pe care până atunci nu-l obsevase.

„Mira, fetița mea… Îmi este foarte dor de tine! Te iubesc mult, să nu uiți asta! Cu siguranță de vom întâlni, dar până atunci, citește atent biletul. El va dispărea după prima lectură. Nu îi spune nimic lui Fly până nu vei găsi Piatra Vieții. Nu poți s-o identifici după aspect. E normală. Își dezvăluie puritatea și tăria doar în fața celor aleși. În seara de 30 octombrie, în seara de Halloween, o vei întâlni pe Ada, o veche cunoștință a mea care te va duce într-un loc secret. Să ai încredere în ea, dar nu și în Amadeus!

Cu drag,

Tata”

La rândul său Fly descoperi un bilet similar sub raftul cu suveniruri. El trebuia să aibă însă încredere în Amadeus, nu în Ada, dar la fel ca Mira, nu avea voie să sufle niciun cuvânt nimănui.

Gemenii terminară de citit biletele simultan, ambele dispărând în câteva momente şi lăsându-i cu zeci de întrebări în cap.

– Mira! Vino până la mine în cameră, te rog! strigă Fly.

– Imediat!

Roșcata intră în camera fratelui ei, găsindu-l cu câteva farduri și un rimel în mână.

– Fly, ce faci?

– Păi… de Halloween vreau să mă costumez în vampir și știu că vampirii sunt palizi, așa că trebuie să fiu și eu palid, dar habar nu am să mă machiez. Mă ajuți?

– Nu crezi că e cam devreme? Petrecerea începe abia la 16:30.

– Și este 15:38, interveni băiatul.

Mira se uită la ceasul de pe perete, realizând că timpul a trecut rapid.

– Deci mă ajuți?

– Da. Vrei să pari palid, dar rimelul ce scop are? întrebă Mira în timp ce-și machia fratele.

– Vampirii, sau cel puțin cei din Twilight, au și genele date cu rimel. Înțelegi acum?

– Da… Ești sigur că vrei să ieși machiat afară?

– Da, doar e Halloween.

Fata nu mai comentă; continuă machiajul pe care în scurt timp îl şi termină; păstră totuşi în colţul gurii un zâmbet greu de decodat.

– Gata, Fly. Îți place?

Băiatul se ridică și se uită în oglindă admirând opera surorii sale.

– Îmi place! Ești sigură că nu vrei să vii cu mine?

– Nu, Fly. Nu am cu ce să mă costumez, e deja 16:00 și i-am promis mamei că îmi voi petrece seara cu ea, uitându-ne la maratonul de benzi desenate SF.

– Bine… Dacă te răzgândeşti poți să vii oricând!

– Nu cred. Programul e deja făcut.

Băiatul își îmbrăcă costumul de vampir și merse în sufragerie, unde mama și sora lui deja urmăreau benzi desenate cu vârcolaci și vrăjitoare.

Celor doi frați le era din ce în ce mai greu să păstreze secretul biletelor, ei neavând multe secrete unul față de celălalt.

– Arăt bine? întrebă băiatul aranjându-și colții.

– Mai bine ca niciodată, zise mama în glumă.

– Mira m-a ajutat să fac machiajul… de fapt, ea l-a făcut pe tot.

– Fly, chiar arăți foarte bine! interveni Mira.

Băiatul vru să mai spună ceva, dar câteva bătăi îl întrerupseră. Mama gemenilor deschise ușa și pe ea intră Sara îmbrăcată într-un costum de pirat.

– Bună ziua, doamna Adrenalină! salută respectuos fata.

– De ce nu mi-ai spus ca mergi cu ea la petrecere? șopti Mira către geamănul ei.

– Te deranjează?

– Nu, deloc. Dar parcă nu avem secrete…îi răspunse rapid Mira, uşor bâlbâită.

În realitate, o deranja, deoarece nu o considera pe Sara o persoană de încredere, dar nu voia să-și supere fratele sau să pară rea, având în vedere că în seara precedentă făcuse pace cu Sara.

– Bună, Mira! Ce mai faci?

– Hei, Sara! Fac bine, tu?

– Bine. Am venit să-ți fur fratele, spuse Sara râzând.

După câteva schimburi de replici în limita amabilității, Fly și Sara plecară către locul unde urma să aibă loc petrecerea de Halloween.

Ajunși la petrecere, Fly și Sara încep să danseze și să mănânce ochi, vene și degete din jeleuri și să bea din sucurile pregătite de adulți. Orele treceau, nesimțite de cei aflați în sală, distracția citindu-se pe fețele copiilor și ale adolescenților costumați în fel de fel de creaturi ale nopții, mai mult sau mai puțin înspăimântătoare, dar și pe fețele adulților, la rândul lor costumați, ce aveau rolul de a-i supraveghea cu discreție.

Muzica răsuna în toată sala, animatorii îi distrau pe participanți iar mâncarea și băutura prezentate tematic erau oriunde te-ai fi uitat, cu alte cuvinte petrecerea era în toi.

Acasă, mama și fiica urmăreau împreună Firelight în timp ce în cuptor se coceau brioșele pentru care se străduiseră în ultima oră.

În jurul orei 22:00 maratonul s-a terminat, iar Mira și mama ei s-au dus să scoată brioșele din cuptor, urmând să le orneze și să le guste.

– Au ieșit foarte gustoase! constată Mira, după ce le gustă.

– Ai dreptate! o aprobă mama sa, făcându-şi însă reproşul că mânca dulciuri la o oră nepotrivită.

Mâncară brioșele într-o liniște deplină, întreruptă doar de sunetele produse de vântul ce fluiera printre crengile copacilor.

– Mama, mie îmi este somn. Mă duc sa mă culc.

– Bine, Mira! Noapte bună, draga mea!

– Noapte bună!

Mira se duse la ea în cameră, și înainte să se întindă în pat, auzi cum una din cărțile de pe raft căzu. Se duse să o pună la locul ei, dar când se întoarse, văzu o față  cunoscută lângă biroul ei.

– Bau! zise necunoscuta și începu să râdă.

Fata se abținu cu greu să nu țipe, fiind înspăimântată de străina de lângă ea.

– Nu te teme, Mira! îi spuse aceasta.

Avea o voce blândă, de care nu te puteai teme, diferită de cea din momentul în care pronunțase interjecția. Era cu adevărat frumoasă, cu părul blond, mătăsos și ochii verzi. Era destul de înaltă, palidă, slabă, îmbrăcată cu un tricou alb, lung și larg, ce îi ajungea până la genunchi, vizibil cu câteva mărimi mai mare decât cea potrivită.

– Cine ești tu?

Spaima i se putea citi Mirei în voce, în faptul că tremura și era șocată.

– Nu te speria, sunt o fantomă.

– Nu! Imposibil! Fantomele nu există, spuse Mira din ce în ce mai palidă.

– Ai întâlnit atâtea creaturi în aventurile tale, cum de nu poți crede și în fantome?

Mira începu să se liniștească, cu gândul la biletul descoperit cu doar câteva ore în urmă. Își aminti că Ada este de încredere spre deosebire de Amadeus. Dar cine era Amadeus? Nu mai era nimeni cu ele în cameră…Amadeus era și el fantomă?

– Îmi amintesc de tine, începu fata, trebuie să mă duci undeva?

– Dar, dar nu acum. Steaua Vieții e semnul că trebuie să plecăm. Când ea va cădea va fi clar.

– Mergem în căutarea Pietrei Vieții?

– Da.

– Piatra Vieții, Steaua Vieții.. foarte inspirată persoana ce le-a dat numele…

Vocea Mirei era oarecum ironică. Plescăi ușor din buze după ce își termină propoziția.  Era obișnuită cu denumiri sofisticate.

La rândul lui, Fly ieșise afară pentru o gură de aer proaspăt, când îl întâlni pe Amadeus. Spre deosebire de sora lui, se sperie de apariția lui Amadeus. Toată seara se gândise la întâlnirea cu el, dar la fel ca Mira, băiatul nu înțelegea unde este cealaltă fantomă. Și mai important, dacă era o fantomă.

Steaua Vieții căzu din bolta cerului, pe neanunțate, aducându-le aminte că a sosit timpul să plece în căutarea Pietrei Vieții.

Mira o luă de mână pe Ada și se teleportară lângă o stâncă. Deasupra lor se afla o cascadă înaltă, care își aduna apele între două maluri largi.

În scurt timp pe celălalt mal apăruseră Fly și Amadeus. Mira își observă rapid fratele, dar nu îl putea vedea pe Amadeus, așa cum Fly nu o putea vedea pe Ada.

– Ca să ajungeți unul la celălalt, trebuie să rezolvați o ghicitoare, spuseră fantomele către copii.

– Ce ghicitoare? Întrebă Mira neînțelegând spusele Adei.

– Simetrice, mari și tari, spuseră fantomele și dispărură ca şi când ar fi fost controlate de un buton.

Mira se gândi câteva minute bune, dar nu îi veni nimic în minte.

– Fly, te-ai gândit la ceva?

Mira strigă suficient de tare, încât să fie auzită de fratele ei, aflat la o distanță considerabilă.

– Nu știu, Mira. Mari și tari sunt bolovanii, nu? strigă Fly la rândul său.

– Da, aici ai dreptate… Dar cu simetria cum rămâne? Bolovanii nu sunt prea simetrici…

Gemenii se uitară în jur și îi observară pe White și Black, fiecare pe câte o parte a cascadei, încolăcindu-se în jurul unor pietre nu foarte mari.

– Fly, crezi că pietrele astea sunt răspunsul ghicitorii?

– Nu sunt foarte mari, dar merită încercat, nu?

Cei doi frați atinseră simultan pietrele pe care se încolăciseră șerpii. În secunda următoare un covor magic ca acela al lui Aladin, zbură lângă cascadă, mai sus de cei doi frați. Pe el stăteau confortabil fantomele.

Covorul coborî lângă Fly. Acesta urcă fără vreo invitație. Apoi porniră spre Mira. Se urcă și fata în tăcere, fără urmă de teamă sau de nesiguranţă.

Zburară până puțin mai jos de locul de unde începea cascada, ajunseră în spatele ei, apoi cu viteză, se îndreptară spre aceasta. Citiseră despre mașini zburătoare, despre nave spațiale. Chestia cu covorul părea desprinsă din basmele copilăriei mici.

– Ce faceți?! O să ne ciocnim de stâncă! strigară gemenii Adrenalină oarecum speriați.

În câteva momente, trecură prin cascadă fără să fie atinși de apă și ajunseră într-o peșteră stranie.

– Ce facem aici? întrebă Mira.

– Căutăm Piatra Vieții, răspunse Fly, fiind vrăjit de pietrele lucioase din jurul lui.

Dintr-o dată între cei doi frați apăru un perete de sticlă ce îi despărți. Mira rămase cu Amadeus, iar Fly cu Ada. Era momentul să se cunoască, deci.

– Fly, eu sunt Ada, prietena lui Amadeus. Nu-ţi fie teamă, știu eu cum să te aduc lângă sora ta. Urmează-mă!

Fly își aminti rapid sfatul tatălui său și în loc să o urmeze orbește pe Ada, făcu exact opusul. După mai mulți pași, ajunseră la  ușa unei încăperi pe care nu o putea deschide fără Mira și fără ceas. Dar unde era Mira?

Şi ea uită pe moment de sfatul tatălui ei și îl urma pe Amadeus. Realiză apoi că nu face ce trebuie. Atunci  strânse ochii și strigă:

– Nu mai ascult de tine!

Când îi deschise, se afla singură în tunel. Era speriată, nu știa ce trebuie să facă sau încotro să o ia, tunelul având alura unui labirint. Alerga fără țintă. Efortul îi anihila teama. Încrederea în sine îi aduse fratele în față. Mira îl îmbrățișă strâns și cu lacrimi în ochi îi promise ca va ține totdeauna cont de sfaturile primite.

Atunci, Fly scoase ceasul din buzunarul costumului său de vampir și deschise ușa rostind împreuna cu sora lui o incantație dictată de fantome.

– Am reușit, Mira! Aici trebuie să fie Piatra Vieții!

– Dar… sunt atâtea pietre! De unde să știm care este cea căutată?

– Copii,ascultați-ne bine! Când o să luați in mână Piatra Vieții, o veți ști. O să simțiți asta! Sunteți conectați cu piatra! începu Ada.

– Pe vremuri, fiecare om primea o piatră magică. Dar doar cele ale oamenilor curați la inima se păstrează. Piatra Vieții este a familiei Adrenalina. Ultima dată i-a aparținut tatălui vostru, continuă Amadeus.

Gemenii stătură puțin pe gânduri pentru a înțelege totul pe deplin apoi intrară și începură să caute. După câteva ore de căutări, Piatra Vieții nu își făcuse simțită prezența. Începeau să simtă oboseala.

– La ce ne-ar ajuta piatra aceasta? întrebă Fly.

– Daca o atingeți în timp ce vă gândiți la o persoană plecată din preajma voastră, acea persoană revine lângă voi, explicară fantomele.

Cei doi frați se uitară unul la altul, gândindu-se la aceeași persoana: tatăl lor.

Se îndreptară către Piatra Vieții, atingând-o în același timp, şi rugându-se ca promisiunea fantomelor să prindă viață.

Când îşi desprinseră mâinile de pe piatră, nu văzură nimic în jur. Apoi observară pulsând în vârf o lumină.

– Vă veți teleporta acolo. Nu uitați să luați și piatra!

Au avut pe data același gând: Putem să ne teleportam oriunde!

Gemenii s-au luat de mână, dar nu înainte de a lua piatra, și dezamăgiți fiind de faptul că nu și-au recuperat tatăl, s-au gândit cu ardoare că vor să meargă acasă. Zis și făcut, în câteva secunde erau acasă, în sufragerie.

– Fly, știu că ești supărat, dar… nu ai vrea o brioșă? întrebă Mira, știind că brioșele sunt preferatele fratelui său.

– Da, de ce nu! făcu Fly, încercând să-şi alunge dezamăgirea.

Împreună s-au îndreptat către bucătărie. Numai că locul unde nu se întâmplau decât surprize culinare le oferi de data aceasta altă SUPRIZĂ: tatăl lor era acolo.

Emoționați, au început să plângă, îmbrățișându-l.

– Copiii mei, mi-a fost așa de dor de voi!

– Și noua! Ne-a fost extreme de dor! Te iubim, tată!

Gemenii se priviră. Piatra Vieții îi întâlnise cu tatăl lor altfel decât îi ceruseră ei. Dar ce mai conta?

Mira simți nevoia să știe dacă tatăl lor are mai multe informații despre Piatra Magică.

– Piatra Vieții este o iluzie, tată? Un obiect pe care nu-l putem păstra in lumea reală?

– Nu, dragii mei. Trebuie să învățați că viața e pretutindeni. Că în realitate sau în imaginar, totul se învârte în jurul vieții, că moartea e doar un element de antiteză, tocmai ca să sublinieze această atotputernicie a vieții. Ființelor mari și mici li se dăruieşte viaţă, iar ele au datoria să o perpetueze, să o transmită, să o venereze!

– Tată, noi călătorim în timp și spațiu ca să vă întâlnim pe tine și pe bunicul.

– Când veți mai creste, veți înțelege că aceste călătorii sunt absolut necesare ca să vă maturizați, să cunoașteți. Căutarea este doar un pretext.  Țineți minte, viața e pretutindeni. Văzută și nevăzută. Palpabilă și imperceptibilă. Curge ca un râu sau se rotește în cercuri concentrice.

– Cine o face veșnică?

– Iubirea.  Și împotrivirea in fata neantului.

– Adică a nimicului?

– Da, tot ceea ce ați făcut voi până acum este o asemenea împotrivire. Sunt mândru de voi! Experiențele pe care le-ați traversat sunt o școală a maturității, a înțelegerii universului,   a… Dar, că veni vorba, nu  mai știu nimic despre școala aceea ca instituție, pe care ar fi trebuit  s-o urmați la vârsta voastră.

– Pai, nu sunt prea multe de spus, zise Mira, coborâtă fără veste din sferele înalte.

– Cum așa? Doar nu ați renunțat la școală în favoarea misterelor pe care le tot dezlegați.

– Nici pe departe, tată!  spuse Fly. Doar ca acum totul este mult mai simplu decât era înainte.

– Parca tot nu înțeleg, copii! Ia spuneți-mi despre ce este vorba.

–  Păi …

– Fără “păi”. Orice discurs care începe cu “păi” este sortit eșecului. Aşa ne spunea mereu profesorul de română.

– Mulțumesc, tata! Voiam să-ti spun că acum totul este foarte simplu. Mergem la școală pentru a primi informații despre ceea ce urmează să studiem și restul lucrăm de acasă. Tot ceea ce este important se află în capul și pe calculatorul fiecăruia.

– Si cum comunicați cu profesorii?

– Prin e-mail, răspunse Fly.

– Adică, voi nu mai aveți nici măcar manual sau caiete?

– Manual avem, strigă Mira, în timp ce mânca o altă brioșă. Dar caiete, nu! Temele  sunt trimise online de către fiecare profesor și primim un termen limită: pentru a le rezolva și pentru a le trimite profesorului.

– Si, cum rezolvați temele? Cu ajutorul internetului?

– Ar fi fost bine! răspunse Fly. Din păcate, nu avem voie. Școala a realizat o bibliotecă electronică online pe care a pus-o la dispoziția elevilor.

– Da, aprobă Mira, încă înghițind ultima bucată de brioșă. Ce poate fi mai simplu:cauți cartea in bibliotecă ceea ce durează foarte puțin, tastezi titlul si o deschizi, apoi te apuci de citit. Dacă ar trebui să o caut în biblioteca tradițională aș renunța poate.

– Aha! Deci, sa înțeleg că nu depuneți foarte mult efort in rezolvarea temelor.

– Dar e foarte bine, tată, avem mai mult timp pentru „rezolvarea” misterelor.

– Nu prea cred ca acest tip de studiu este foarte potrivit.

– De ce,tată? spuse Fly. Aceasta este școala viitorului, unde totul se întâmplă cu ajutorul calculatorului și al tehnicii avansate.

– Continui să cred ca nu este tocmai simplu, deoarece mersul la scoală îți creează obișnuința de a respecta un orar, de a avea responsabilități față de cei din jur, de a folosi bunele maniere. In același timp, calculatorul reprezintă o achiziție de cunoștințe, dar nu socializare, ba chiar opusul: solitudine, izolare. Lipsa socializării te împiedică să-ți faci noi prieteni reali, deoarece cei de pe internet sunt virtuali, să împărtășești idei, păreri, să începi proiecte, să trăiești, să te bucuri de viață și de persoanele din jurul tău. Nu toți copiii au un frate cu care să se antreneze în discuții și în activități care-i pot dezvolta.

Copiii se uitau mirați unul la altul, dar ascultau cu atenție lecţia„tatălui”, care încă nu se terminase.

– “Fratele  calculator” poate crea dependenţă, confuzie, înstrăinare. Sper ca în timp

să înţelegeţi ceea ce este cu adevărat important: să cunoaşteţi oameni noi , să socializaţi, să învăţaţi lucrurile bune pe care le observaţi la cei din jur, să fiţi buni, drepţi şi gata tot timpul să oferiţi ajutor. Dar, gata cu filosofia. Aş vrea să vă mai întreb ceva.

– Ce? întreabă  Fly şi Mira curioşi.

– Sunt mirat, că nu mi-aţi spus nimic despre profesorii voştri. Nu aveţi favoriţi?

Mira parcă visa, dar auzise întrebarea tatălui şi se grăbi să răspundă:

– Profesorul de biologie, care are doar nouăsprezece ani.

– Parcă nu-ţi plăcea biologia. De ce îţi place?

– În primul rând pentru că ne putem adresa lui folosind persoana a II-a singular. Nu ridică tonul şi nu are pretenţii exagerate. Şi cel mai important întodeauna predă pornind de la situaţii concrete de viaţă.

– Dar tu, Fly ?

– Hm … mie îmi place profesorul de astrologie. Cea mai spectaculoasă întâlnire a fost în

sala Planetarium, unde am făcut uluitoare călătorii în spaţiu. Vedeam totul de parcă eram acolo, aproape că le puteam atinge. Universul este el însuşi un mister.

Fly rămase un moment pe gânduri, apoi spuse:

– Oare care va fi următorul mister pe urmele căruia vom porni?

– Tinere, să rămânem o vreme cu picioarele pe pământ. Misterele îşi caută ele singure protagoniştii uneori.

– Dar tată …

– Mira, zise tatăl îndreptându-şi privirea către fată,  aş vrea să te întreb ceva.

– Spune, tată!

– Când eram mic, obişnuiam să mă joc cu tatăl meu, bunicul vostru, un joc care se numea”Mistery Solved”. Oare o mai fi în pod, în cufărul cu lucrurile vechi al bunicului?

– Wow! Cufărul cu lucruri vechi? Al bunicului? Întreabă Fly. Mama nu m-a lăsat

niciodată  să caut prin el. De când aştept momentul acesta! Oare s-o afla ceva misterios în cufăr?

Tatăl celor doi zâmbi ca şi cum ar fi ascuns ceva.

Văzându-l, Fly se gândi: “Oare tata a fost la fel de interesat de mister ca şi noi?”

– Nu cred că veţi găsi mare lucru în el, dar ştiu sigur că jocul trebuie să fie acolo. Cine are chef să se joace?

– Poate mâine, tată, zise Fly! Cred că pentru astăzi  este suficient. Nu-i aşa, Mira?

– Categoric! Sunt frântă de oboseală! Piatra Vieţii, Steaua Vieţii prea mult mister pentru o singură zi! De abia aştept să mă aşez în pat!

– În regulă, copii! Ne vedem mâine dimineaţă la micul dejun. Noapte bună!

– Noapte bună, tată! Spuseră copiii.

În drum spre camerele lor, Mira şi Fly aveau acelaşi gând: “Ce minunat este să petreci timp împreună cu familia ta! Simţi siguranţă şi tihnă. Te simţi protejat şi încurajat.”

Ajunsă în cameră, pereţii acoperiţi cu postere din filme şi cărţi îi accentuară Mirei sentimentul de bine, de siguranţă. La rându-i, Fly  “vizită” cu privirea suvenirurile familiare.

Cum era de aşteptat, Fly nu putea să adoarmă. Oare la ce se gândea? Binenţeles la cufărul din pod cu lucruri vechi ale bunicului.

– Oare ce se află în el? Oare bunicul s-a putut teleporta aşa ca mine?  O fi rezolvat vreun

mister? Oare totul era o moştenire şi un secret de familie? Oare jocul îl ajuta la ceva?

Toate aceste întrebări nu-i dădeau pace lui Fly gândindu-se cum să ajungă mai repede la cufăr. Ceva îl reţinea, totuşi, amintirea zgomotului din podul casei, înainte de apariţia lui Black. Aşa începuse călătoria lor în timp: cu un zgomot în pod. Dacă şi de data aceasta va găsi în cufărul bunicului ceva interesant, ceva care să le schimbe planurile? Se gîndi apoi la ceea ce spusese tatăl, că viaţa pulsează pretutindeni, că ea curge ca un râu, fie se roteşte ca o spirală. Poate era rândul bunicului să le deschidă o poartă a cunoaşterii.

În camera Mirei atmosfera era tensionată. La lumina lămpii cuvintele din carte deveneau tot mai neclare. O închise cu putere şi o aruncă în partea cealaltă a camerei. Găndurile fetei zburau din ce în ce mai rapid către cufăr. Îi părea totuşi rău că îşi speranţe deşarte cu privire la conţinutul acestuia. Nerăbdarea îi provoca o stare de agitaţie pe care ştia că trebuie să o ignore ca să nu se acentueze. Adormi cu gândul la o posibilă dezamăgire în ziua următoare.

A doua zi, cum era de aşteptat, Fly şi Mira se treziră destul de târziu. Când au coborât la parter, tatăl preparase micul dejun. Nu mai gătise de mult pentru ei. Mâncarea se dovedi a fi delicioasă, însă atmosfera era ciudată.  În aer se simţea o încordare.

“Viaţa noastră e ca un mountain-rousse. Membrii familiei vin şi pleacă … Aş vrea să înţeleg de ce …” se gândi Mira.

Fly, parcă dând glas gândurilor Mirei, i se adresă tatălui:

– A fost minunată mâncarea. Îmi pare bine că eşti aici, azi, cu noi. Dar oare vei mai fi şi

mâine ? Putem avea această garanţie din partea propriei noastre familii?

– Fly, începu tatăl pe un ton trist, ştiu că nu am fost prezent cât s-ar fi cuvenit în vieţile

voastre. Îmi pare rău pentru asta!

– Dar nu a fost vina ta. Nu te necăji! Răspunse Mira. Haide să alegem o altă temă de discuţie şi să te ajut să strângi masa.

– Mulţumesc, draga mea!

– După asta te aştept în cameră, Mira. Cufărul ne cheamă, mai şopti Fly.

Cînd auzi cuvântul “cufăr”, Mira simţi un gol puternic în stomac. Dacă era totuşi o greşeală să pătrundă mai adânc în secretele familiei?

După ce termină de strâns masa, se îndreptă spre camera lui Fly. Ocoli puţin, dorind să treacă şi prin camera ei. Luă de acolo o cheiţă despre care ştia că poate deschide orice uşă şi poate orice lacăt sau încuietoare. În acel moment avu un presentiment ciudat. Oare ar fi trebuit să îşi mai potolească curiozitatea? Dacă era oprit ceea ce făceau?

“Nu! Se mustră ea. Nu mai gândi aşa! Merităm să aflăm secretele îngropate în trecut despre familia noastră”, gândi Mira.

Totul era atât de neclar în trecutul familiei lor. Fata se simţea ciudat, de parcă ceva se rupsese din ea de la regăsirea tatălui. Se pierdea tot mai des în gânduri … poate că era doar stresată. Asta nu înseamnă nimic. Porini cu paşi mare spre camera lui Fly. Gândurile o tulburau neîncetat.

La jumătatea drumului se opri. I se păru că vede ceva, o umbră neagră ce străbătea holul. “Ce imaginaţie bogată am!” îşi spuse ea! Holul era decorat rustic, fără prea multe detalii. Singurul obiect de pe perete erau nişte fotografii vechi de familie. Un singur lucru îi atrase atenţia, o poză cu un om impunător, însă necunoscut. Nu observase până acum fotografia.

Fără să îşi dea seama ajunse în faţa camerei lui Fly. Deschise uşa şi îl găsi pe băiat aşteptând-o.

– Mira, ce ţi-a luat atât? Te aştept de o veşnicie.

– Scuze, Fley! Nu mi-am dat seama că a trecut timpul.

– Este în regulă! Hai!

Porniră amândoi spre pod. Ajunşi acolo, trebuia să îşi dea seama care era cufărul bunicului. Însemna că suspansul se prelungea. O urmă de dezamăgire se putea citi pe faţa Mirei, dar Fly zări imediat un cufăr pe care se aflau iniţialele bunicului.

– Mira! Am găsit cufărul! Vino repede!

Fata era destul de tensionată. Ceva îi spunea că în cufăr nu va găsi ceva spectaculos. Începu să tremure şă fără să îşi dea seama, scoase un ţipăt scurt, dar pătrunzător. Cufărul era împodobit cu iniţialele aurite “N.A.” Era clar! Era cufărul bunicului.

– Fly, e cam ponosit.

– Nu te descuraja! Hai să-l deschidem!

Cei doi se apropiară încet de cufăr. Se aşteptau să se dezintegreze la prima atingere. Erau gata să-l deschidă, când …

De ce o fi uşa întredeschisă? Oare iar şi-au băgat copiii nasul prin vechiturile acelea?Era mama care urca grăbită scările, cu un sentiment de nelinişte în suflet. Treptele scârţâiau sub greutate.

– Fly, vine mama! Să ne ascundem!

Cei doi merseră într-un colţ al camerei şi se ascunseră în spatele unui fotoliu vechi. În

câteva  momente, o zăriră pe mama lor, cercetând cu privirea locul.

– Totul pare a fi în ordine, zise ea pentru sine.

Femeia ieşi cu paşi hotărâţi. Nu-i prea plăcea podul. De fiecare dată când se afla acolo o nelinişte inexplicabilă îi împânzea sufletul.

Copiii auziră sunetul provocat de cheia ce se rotea în uşă.

– Fly, cred că mama a încuiat uşa! spuse Mira cu o uşoară urmă de panică în glas.

– Fly, merse către uşă şi verifică.

– Suntem … blocaţi aici. Uşa e încuiată! zise Fly, încercând să aibă un ton calm.

– Fly, nu mai ţipa! Nu e o noutate pentru tine că mamei nu-i place să venim aici. Dar acum ce facem?

– Hai să aflăm odată pentru todeauna ce ascunde acest cufăr.

Cei doi copii se apropiară din nou de cufărul bunicului. De data aceasta erau mai determinaţi ca niciodată să-l deschidă. Se temeau de ce-ar putea descoperi, dar totodată aveam în suflet un sentiment de linişte, deoarce aveau să afle în sfârşit “secretele bunicului”. Mira încerca să deschidă cufărul misterios însă nu izbuti. Fly apucă mânerul auriu ce se afla pe capacul de lemn şi trase cu putere. Fără vreun rezultat.

– Nu pot să cred! În aproape orice lucru pe care l-am făcut s-a strecurat o greşeală. Poate

ar fi mai bine să nu deschidem cufărul.

– Eu nu renunţ acum! Spuse Fly răspicat. Indiferent de câte greşeli am făcut, de fiecare

dată am învăţat din ele.

Mira încerca din răsputeri să-şi stăpânească teama.

Dintr-o dată faţa i se lumină.

– Fly, cheia! Am o cheie care poate deschide orice! Mira îşi încercă norocul. Fly ridică apoi capacul. Când văzură ce se află în cufăr, toată speranţa se evaporă.

– Fly, ne-am străduit atâta timp pentru a găsi un carusel de jucărie?

Caruselul era de un argintiu patinat de timp, lăsând să curgă din vârful său dungile subţiri

învelite în auriu. Câţiva căluţi se roteau după o melodie atât de liniştitoare! Fly luă caruselul şi începu să-l studieze. Îl încânta gândul că ţinea în mână aceeaşi jucărie pe care o atinsese bunicul lui. Dintr-o dată caruselul se ridică lin din mâinile lui Fly. Din vârful acestuia o lumină puternică îi făcu pe cei doi să-şi acopere ochii. Încet încet începu să se formeze o imagine. Erau Fly şi Mira care îi ignorau pe părinţii lor.

– Mira, ce e asta?

Fata nu răspunse. Imaginea următoare ilustra un minunat peisaj de iarnă unde familia se

plimba liniştită. Însă cei doi copii îi supăraseră pe părinţii lor. Imaginile se derulau lent. Conţineau lucruri ce nu îi încântau pe copii.

– Cred că au fost … fata tuşi … sunt greşelile noastre!

Ultima imagine îl dezvălui pe bunicul lor, care punea un joc şi un carusel într-un cufăr,

zâmbindu-le. Copiii se liniştiră. Fly ridică jocul ce se afla în cufăr, după care şterse cu mâna praful  ce acoperea fiecare detaliu al cutiei. Înăuntru se afla un pachet de cărţi prăfuite. Dintr-o dată, copiii se auziră strigaţi. Mira folosi cheia care deschidea toate uşile. Hotărâră din priviri să iasă fără să răspundă verbal chemării din sufragerie. Probabil că ne era nimic important.

– Fly, ai luat tu pachetul?

– Da!

Acum trebuia doar să afle ce însemnătate avea de fapt acest pachet, însă nu era atât de simplu. Nu era niciun semn care să-l ajute. Cei doi stăteau în camera lui Fly cu ochii aţinţiţi asupra pachetului. În realitate nu se puteau concentra să găsească un indiciu. Minţile le zburau către alte lucruri, cum ar fi de ce părinţii le ascunseseră lucrurile bunicului sau de ce le păstraseră?

Se aşternu o linişte profundă. Nu găseau ce le-ar fi putut fi de ajutor, până când …

– Fly, uite.

– Ce este? Întrebă băiatul uşor plictisit.

– Ne-am axat atât de mult pe faţa cărţilor de joc, încât nu am observat modelul de pe

spate. Este acelaşi ca al …

– Fotoliului, spuseră în cor cu un entuziasm  ce le depăşea limitele.

– Trebuie să ne întoarcem în pod, spuse Fly.

– Da! Cu siguranţă. Dar nu trebuie să fim văzuţi. Serios, este foarte important ca mama sănu afle deloc. Vom merge chiar acum. Vom deschide uşa cu cheiţa mea.

Copiii aveau ceva emoţii. Reuşiră, totuşi să ajungă în linişte şi deschiseră uşa cu cheiţa Mirei.  Se duseseră direct către fotoliu. Era clar! Tapiţeria acelaşi model ca cel de pe spatele cărţilor.

Cei doi începură să caute atent orice  fel de indiciu. Fly apasă pe o bucată de parchet ieşită puţin în relief şi amândoi alunecară într-o încăpere mică.

– Fly, unde suntem ?

– Nu ştiu !

În camera aceea luminată de o lampă cu o lumină pală, copiii  văzură o strălucire roşie.

Se apropiară. Era ceva, ca o piatră roşie, imensă, aşezată pe un piedestal din cristal.

Era minunat! Descoperiseră o nouă cameră din casa lor. O cameră ascunsă … Dar ce era piatra aceea! Mira observă pe piedestal o plăcuţă pe care scria: “Fly şi Mira, aceasta este sursa puterilor voastre. Se încarcă prin iubirea dintre voi.”

Fiecare gândi că erau puternici pe termen lung. Ţineau sincer unul la celălalt, ca atare piatra le putea furniza nelimitat putere. Dar cât de mare putea deveni această putere şi până unde să acţioneze?

Gândurile se reuniră ca şuvoaie într-o matcă: tata, bunicul, bunica …. Nu, cu siguranţă iubirea lor nu putea da pietrei forţa de a schimba lumea şi a acţiona asupra trupului. Dar îi putea menţine în călătoria lor în timp. Poate le va putea da forţa de a ţine departe  Răul.Copiii auziră un sunet familiar. Black şi White, şerpii casei lor, încuviinţau. Stră-străbunicul lor de pe toiagul lui Aschepios le aduse aminte că neamul lor trăise în slujba vindecărilor, al protecţiei Binelui. Se împletiră într-o curbă elicoidală, fără să ştie că gestul lor de tihnă desena structura ADN uman.

– E minunat, Fly!

– Da! E incredibil! Aici poate fi Locul nostru secret. Reveria le fu întreruptă de chemarea mamei.

– Mama! Să mergem sus!

Copiii plecară din cămăruţa, care devenise atunci locul cel mai special pentru ei. În acea noapte, nu putură să doarmă. Cântăriră toate momentele ciudate prin care trecuseră în perioada aceea: îl readuseră în viaţa lor  pe tata, găsiseră Piatra şi Steaua Vieţii, se întâlniseră cu două fantome, îşi văzură greşelile din trecut, fuseseră blocaţi într-un tunel, descoperiseră o nouă cameră din casa lor … Cine ştie câte alte mistere îi mai aşteptau. Chiar nu erau o familie normală. Îşi meritau cu adevărat numele de “Adrenalină”.

Cu siguranţă nu purtaseră acest nume mereu. Cum se numiseră stră-străbunicii, era un alt mister care îi chema. Coborârea la rădăcinile arborelui genealogic se anunţa o călătorie pe cinste.