Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 38

povestea calatoare slatina
Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 39
august 24, 2016
povestea calatoare buftea
Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 37
august 26, 2016

Aventurile Fraților Adrenalina – Capitolul 38

povestea calatoare constanta

Fly se trezi agitat. Se uită nedumerit împrejur și observă că era în camera sa. Auzi un zgomot de pași apăsați:

– Fly, vino la micul-dejun! Avem budincă de ciocolată! spuse mama sa.

– Imediat, mama! O clipă, s-o trezesc pe Mira!

– Pe cine să trezești?

– Ha, ha! Pe Mira Adrenalina, sora mea geamănă,… fiica ta?!

– Oh, dragă! Știu că îți dorești mult o soră, însă este prea tarziu.

El se uită la mama lui nervos și agitat. Lacrimile începură să i se prelingă pe obraji. Mama lui tocmai ce i-a spus că Mira nu există, că ea este doar un vis, o închipuire de-a lui. Palmele îi transpirau și își simțea picioarele ca și când nu ar fi fost ale lui. Și-a dat seama că nu era o glumă. Lacrimile lui se transformară într-un plâns adevarat. Se înroși la față și o căldură intensă îi inundă trupul, luându-l pe nepregătite. Își auzea inima batând cu putere și în capul lui era un haos total. Cotrobăi prin sertare, dulapuri și cărți. Voia neapărat să găsească un indiciu, o urmă…orice. Tot căutând și căutând, găsi niște poze cu el, de când era la grădiniță, într-o felicitare primită de la bunica sa. Se uită la toate, dar rămase tare nedumerit. Nu înțelegea…În ele, Mira nu exista… ca și când cineva sau ceva voia să o ducă într-o lume întunecată, care-i răpea lui toată veselia. În poze, în locul Mirei se aflau spații negre. Parcă fata plecase din ele, uitând de tot și de toate.

Se așeză în pat și  încercă să facă liniște în capul și în sufletul lui. Își punea întrebări. Se întreba cum e posibil ca Mira să nu mai fie nici măcar într-o poză. Oare a visat? Oare chiar a fost totul un vis lung și frumos? Se uită în gol pentru câteva minute bune ca pentru a se lămuri dacă pozele și mama lui aveau dreptate. Se simțea bulversat. Apoi se duse să verifice dormitorul surorii lui. Ușa s-a deschis cu un scârțâit subțire. În loc de camera dezordonată a Mirei găsi o simplă cămară. Atunci, urcă scările în grabă și ajunse în pod. Acolo era singurul loc unde geamăna lui ar mai fi putut fi gasită.

Totul era pustiu, doar o gramadă de cutii și de cărți vechi. Văzând că nu e nici urmă de Mira, Fly începu să strige cu putere:

–  Mira, nu îmi place această glumă! Unde te ascunzi?

– De ce o strigi încontinuu pe această Mira? Ești bine? Ce

cauți aici printre vechituri?

– Nu sunt vechituri! Sunt lucrurile bunicii Elena.

– Cum poți să spui că ai o soră geamănă? Te rog să îți revizuiești comporamentul față de mine! Îmi cunosc viața foarte bine, iar unicul copil pe care îl am și singurul pe care îl voi avea, ești tu!

– Îmi cer scuze,mama. Doar că…

– Fly, nu mai spune nimic! Tot ce vreau să știu este dacă ești bine sau dacă s-a întamplat ceva!

Apoi nu a mai auzit-o pe mama vorbind despre tema aceasta. Era speriat, dar se gândi că poate continua căutarea Mirei de unul singur.

– Sunt foarte bine! Cred că am visat atât de intens, încât am confundat realitatea cu fantezia. Mă voi duce în camera mea și voi citi o carte. Prefer să iau micul-dejun mai târziu. Totul este în regulă, mamă!

– Mă bucur să aud asta!

Ajuns la el în cameră stătu neclintit, gândindu-se la indicii care ar fi putut să-i dovedească existența surorii sale. Își întocmi un plan. Un plan bun.

Coborî în camera de zi  unde găsi o mulțime de fotografii cu familia. Ba chiar văzu o poză de la nașterea sa, dar Mira nu se afla în niciuna dintre acestea. Oare chiar nu avea o soră?

Fly se întoarse dezamăgit în camera sa. Lacrimile îi curgeau pe obrajii îmbujorați. Nu îi venea să creadă că nu a avut o soră. Tot trecutul lui fusese doar o fantezie?!

Fly se culcă trist, cu gândul la toate aventurile petrecute alături de sora sa și se lăsă purtat în lumea viselor.

Dintr-o dată, în fața lui Fly a apărut o umbră. Pe măsură ce se apropria, umbra s-a transformat într-o bătrânică cu zămbet luminos, ochi sclipitori, privire blândâ și cu păr cărunt. Era chiar bunica Elena. Aceasta îi spuse cu un glas cristalin:

– ,,De unde ai plecat tu mergi,

Și încearcă să-nțelegi

Ce greșit a funcționat,

Unde legătura s-a stricat”.

Fly s-a trezit cu inima zbătându-i-se în piept. A stat în pat pierdut printre gânduri. Mintea i-a fugit la ghicitoarea bunicii Elena, și acolo a rămas. Băiatul era hotărât să își găsească sora.

S-a dat jos din pat, iar podeaua a scârțâit sub greutatea lui. În drum spre ușă, a trecut pe lângă oglindă. Ceva i-a atras atenția: nu mai era același Fly ca altă dată. Părul lui avea culoarea ierbii proaspete, iar ochii îi erau roșii ca rubinul. Imaginea Râului Metafomorfozei: apa limpede, rece ca gheața, îmbietoare. Își aminti cât de bine a fost când s-a scăldat alături de sora sa. A simțit cum scapă de griji. Totul părea ireal.

Mintea îi fu străfulgerată de imaginea surorii sale, dar altfel decât și-o amintea. Nu era Mira, fata curajoasă care nu se dădea înapoi de la nimic, al cărei chip atât de asemănător i se întipărise în minte radios și vesel. Nu Mira, cea al cărei zâmbet nu-i dispărea de pe fața cu expresie vie, încadrată de o claie de păr roșcat. Nu. Era o Mira străvezie, tristă, iar în ochii ei de culoarea cerului senin se citea teama; pe bolta cerului senin al ochilor copilei, în care odinioară se citea inocența, pe acea boltă acoperită cândva de nori de vată, se isca acum o furtună rece și înspăimântătoare. Părul cârlionțat al Mirei, care aducea cu un foc primitor și cald, stătea să mistuie o pădure întreagă.

După ce reveni cu  picioarele pe pământ, Fly decise să călătorească înapoi spre Râul Metamorfozei. Dar oare cum? Fără ajutorul Mirei nu avea să reușească. Ar fi vrut să renunțe, dar ceva îi tot spunea că sora lui îl așteaptă cu speranță, așa că se îmbărbătă și o luă de la capăt. ”Ce să fac? Ce să fac? ” se tot întreba acesta.

În camera pustie se auzi un  fâlfâit de aripi, iar când întoarse capul, Fly îl văzu pe vulturul Oki. Penajul auriu care în jurul gâtului și pe marginile aripilor căpăta nuanțe de la arămiu coclit până la maroniul cel mai întunecat al chihlimbarului, îl făcea să pară puternic. Ochii săi precum mărgeluțele scânteiau în umbra penajului de deasupra lor care lua forma unor seceri răsturnarte. Cu un glas răgușit, păsărea îi spuse:

– Te voi conduce eu la sora ta. Urcă-te pe spatele meu.

Tremurând, Fly s-a urcat în spatele vulturului, și au pornit. Totul se diminua simțitor. Oamenii deveneau din ce în ce mai mici, părând furnici ce mișună de colo-colo. Fly și vulturul se lăsară purtați pe aripile vântului. Zburau printre norii pufoși, iar băiatul se simțea stăpân peste acele orizonturi. Au trecut în zbor peste păduri și râuri necunoscute.

Lumea căpătă o altă înfățișare.

– Suntem în Universul Magic! anunță vulturul.

Universul Magic era diferit de cel real. Vântul sufla ușor, plăcut, aerul era curat și îmbătător. Florile își împrăștiau parfumul,  copacii erau verzi și, în orice colț priveai, culoarea și veselia stăpâneau împreună. Pacea domnea pretutindeni. Au aterizat pe malul râului cu apă limpede și rece.

Fly nu și-a mai stăpânit emoțiile și a strigat:

– Mira!

În fața lui Fly s-a ivit o zână firavă care i-a spus :

– Nu mai există nicio Mira! Zâna Grande are o nouă copilă sub aripa sa protectoare! O cheamă Andorra.

– Pot să o văd pe Majestatea Sa? întrebă timid Fly.

– Nu știu dacă îți stă în putință să o vezi pe prințesă, cu toate că pe noi ne poți vedea. Uneori nici noi nu o vedem.

– Există un singur mod de a afla.

– Bine. Te conduc.

Merseră pe un drum presărat cu flori, pe lângă copacii înveșmântați în hainele lor verzi. În fața celor doi se înălța un palat de cleștar și diamante cu multe turnuri ascuțite. Coridoarele erau din safir, iar tronul era sublim. Fly nu știa unde să se uite mai întâi.

Prin încăpere, se mișca o rochie din catifea sângerie împodobită cu fir de aur, dantelă și briliante. Deasupra rochiei, plutea o coroană din flori de aur și cleștar.

– Vă rog să ne lăsți singuri! spuse Mira.

Un gardian de la palat, ieși în față și spuse hotărât:

– Din ordinele Zânei Grande, nu o putem lăsa singură pe Majestatea Voastră cu un străin.

– Îl cunosc pe acest băiat. Nu este un străin. Voi fi în siguranță, adaugă Mira.

– Dar…

– Niciun dar! Sau ai vrea ca Zâna Grande să afle că îmi nesocotești ordinul regal? i-o tăie Mira.

– Cum porunciți, prințesă Andorra!

Toate  gărzile se retraseră. Liniștea mormântală care se așternu, fu sfărâmată de glasul lui Fly :

– Mira? Chiar tu ești?

– Da, Fly. Cum m-ai găsit?

Fly i-a povestit cum a visitat-o pe bunica Elena, și cum a ajuns în Universul Magic călare pe vulturul Oki.

– Tu cum ai ajuns aici?

– După ce ne-am scăldat în râul Metamorfozei și ne-am schimbat înfățișările, tu ai dispărut și eu am fost găsită de zâne. Am fost înfiată de regina lor, pe care o numesc Zâna Grande și am ajuns aici. S-au atașat de mine, și va fi greu  să plec.

După câteva zile de gândire, Mira s-a hotărât să se reîntoarcă la familia ei, dar zânele nu au lasat-o să le părăsească tărâmul de bunăvoie. Deși Mirei îi plăcea în palatul zânelor, trebuia să se întoarcă acasa împreună cu Fly. Pe coridoarele de nestemate se auzea în fiecare zi cum Mira o înfrunta pe Zâna Grande al cărei raspuns era întotdeauna “nu”. Nemaisuportând aroganța Zânei, Mira a hotărât că trebuie să evadeze.

Aburii dimineții înăbușeau tot pământul. Când lumina soarelui aurii bolta albastră, iar razele sale săgetară mângâios spre pământul amorțit, Mira se trezi. Căteva șuvițe rebele o incomodau așa că s-a dus la baie să își facă toaleta de dimineață. Nu își făcuse un plan de evadare, dar după zece minute, ieși din camera sa. O liniște mormântală, apăsătoare stăpânea  holurile castelului încă adormit. Pașii Mirei ușori dar hotărâți se auzeau pe cleștarul lustruit. Chipul copilei se reflecta în pereții de safir…

– Unde vă duceți, domniță Andorra?

Glasul era al unui gardian și se auzi chiar mai înainte ca imaginea lui să se arate în oglinda peretelui.

Mira simți o bătaie intensă în piept, picioarele îi tremurau. Pe moment, nu știu ce să facă. Primul impuls a fost să fugă cât o țineau picioarele. Palatul era tare întortochiat, cu multe tuneluri și camere secrete. Nimeni nu explorase vreodată întregul castel. Copila fugea cu adrenalina curgându-i prin vene.

Era doar ea și drumul. Adrenalina pusese stăpânire cu totul pe trupul obosit al  copilei. Alerga orbește, fără să știe încotro mergea. Și nici nu conta. Se lupta cu dorința de a se întinde într-un pat și de a se cufunda în lumea viselor. Coti pe coridoarele largi de nenumărate ori și avu impresia că nu va ajunge nicăieri.

Dar a ajuns. La o fundătură. Pe peretele din fața sa se oglindea chipul obosit al Mirei. Un tablou pictat în nuanțe vii ce ilustra chipul unei fete, stătea singuratic într-un colț. Fata cu părul auriu ca razele soarelui , avea ochii de smarald ațintiți asupra unei bucăți din zidul azuriu. Dar ceva nu era în regulă. Dacă priveai cu atenție, bucata era de o nuanță mai închisă decât restul peretelui. Mira fixă cu privirea bucata de safir. Își plimbă ușor degetele pe suprafața netedă și lucioasă.

Cât ai clipi, în fața copilei nu se mai afla peretele azuriu, ci un lung tunel auriu cu modele de smarald desenate pe pereți. Păși temătoare înăuntru. Un sentiment de siguranță o cuprinse. Era departe de Zâna Grande și de toți servitorii acesteia. Pașii îi răsunau pe coridorul pustiu. Inima bătea să îi spargă pieptul. La o răscruce, drumuri în toate culorile curcubeului se arătară în fața Mirei. Pe o masă din cristal era o busolă încrustată cu rubine. Mira o luă în mână. Fără să o miște, acul busolei se roti mai întâi rapid, fără țintă, apoi se opri. Mira porni în direcția indicată de aceasta. Cotii de multe ori, fără să știe unde va ajunge. Într-un târziu, ieși pe malul Râului Metamorfozei. Acolo îl întâlni pe Fly. Mira se scăldă în râu, iar imaginea sa deveni din nou vizibilă.

Vulturul Oki, i-a dus înapoi acasă.

– Mamă! Mamă! Am găsit-o pe Mira! strigă entuziasmat Fly.

–  Dragule, văd că semănați, dar asta nu  înseamnă că sunteți frați gemeni. Revino-ți, Fly!

Chipul lui Fly căpătă o expresie confuză. Băiatul care sărise prin încăpere de bucurie că și-a regăsit sora, își privea geamăna și mama cu o expresie tristă pe chip. Ochii îi erau pierduți în zare, și mintea îi era furată. Se gândea la ce a mers greșit, dar rotițele minții sale erau blocate. Nimic nu mergea așa cum ar fi trebuit. Mama lor nu își amintea de Mira, chiar dacă acum era vizibilă. Mira a rămas la Fly peste noapte și au fost furați de somn.

Întâmplător, visele lor s-au unit cu al mamei. Erau lângă un palat negru și înfricoșător. Pe porțile de fier și-a făcut apariția un șarpe cu solzii argintii care străluceau în lumina lunii ce trona pe bolta de un albastru întunecat.

Acesta s-a prezentat drept Grey, cel de-al treilea frate al lui Black și White. Le-a spus copiilor că fusese capturat de Drake și forțat să lupte împotriva propiilor părinți. Le-a mai spus că își dorea să redevină bun, dar ori de câte ori încerca să evadeze, Drake îi schimba cursul planurilor.

Fly întrebă:

– Ce este acest loc? Unde ne aflăm?

– Aceasta este mintea mamei voastre, îi răspunse Grey, pe care Drake a pus stăpânire. Planul lui este de a-i schimba amintirile, pentru ca ea să uite de voi, și voi să dispăreți.

– Fly, spuse Mira speriată, dacă noi dispărem, cine va mai salva lumea de Ură, Invidie și Lăcomie?

Dar Fly nu îi răspunse. Se uita crispat la șarpele din fața sa. Avea ochi roșii, strălucitori, iar în ei se citea o urmă de minciună și de nesiguranță. Fly presupunea că șarpele era doar un aliat de-al lui Drake, care voia să-i înșele. Dar acele urme au dispărut atât de repede, încât nu putea fi sigur de nimic.

Deși castelul cel întunecat se afla în fața lor, o forță necunoscută le oprea accesul în acesta.

După ore în șir de stat pe gânduri, au urmat multe încercări nereușite de a sări peste gardul electro-magnetic întărit cu sârmă ghimpată. În cele din urmă, s-au gândit la o soluție simlpă: să împingă poarta și, ca prin minune, a funcționat.

Intrând în castel, au fost încântați să vadă o mulțime de armuri cu săbii încrustate cu diamante și scuturi presărate cu rubine, dar au fost înfricoșați de pereții plini de ochi ce le urmăreau fiecare mișcare. Uitându-se la tavan, zăriră candelabre sumbre cu diamante negre ce aruncau lumini palide din lumânările aproape stinse. În față zăriră o ușă ce părea a cerși atenție.

Dar ceva ciudat se petrecea: ochii de pe pereți deveneau mai înfricoșători și mai mari, în timp ce se apropiau unul de altul cu o viteză alarmantă. Așa că cei doi au început a fugi înspre ușa ce le atrăsese atenția, după ce ușa din spatele lor s-a închis. Pereții prindeau viteză, iar coridorul devenea din ce în ce mai strâmt.

– Fly, nu o să putem ajunge la ușă la timp. Trebuie să mărim pasul. Dacă vom fi striviți, vom fi scoși din vis și nu o să mai putem să ne întoarcem! spuse Mira.

– Grey, mărește târâtu’! spuse Fly.

– Nu mai pot! Mergeți fără mine! E singura voastră șansă!

Și așa, Grey se afundă într-un ochi destul de ciudat.

– Nuuuuu! Grey! urlă Mira.

– Aproape am ajuns! Noi mai avem o șansă la viață! o informă Fly.

Ușa era în fața lor. Fly intră primul. Însă când să pășească și Mira, piciorul ei drept se blocă între pereți, iar pantofu-i  mult-iubit a fost prins și strivit.

Intrând în încăpere, se treziră cu două coridoare în față. Pe coloanele care le încadrau porțile, era înscrisă câte o încercare. Eroii noștrii s-au decis să o rezolve pe prima.

Aceasta era concepută sub forma unei balanțe. Pe un taler se afla un artefact de aur, iar pe celălalt, o duzină de monede antice din cupru. Sub balanță, scria: “Alege-ți una pentru a deschide ușa”. Așa că Fly i-a spus Mirei:

– Lăcomia ucide. Poate balanța e legată la o capcană. Eu zic să alegem monedele.

– Și mai bine ar fi să luăm doar una; așa nu o să existe nicio urmă de lăcomie.

Cu grijă, Fly o alese pe cea mai mică și mai neînsemnată monedă. O ridică de pe talerul balanței. Podeaua se cutremură puțin, și o umbră de teamă li se strecură în suflet, dar ușa se deschise lin.

Camera părea să nu aibă nicio legătură cu arhitectura castelului. Pereții erau de un alb sâcâitor de imaculat, iar camera adăpostea doar două lucruri: un panou cu o manetă gigantică, legată de un generator pe măsură. Sub manetă scria mare “1/3”.

– Probabil asta înseamnă că mai sunt încă două manete la

fel, gândi cu voce tare Mira.

– Ai dreptate. Hai să ridicăm maneta și orice se va întâmpla, se va întâmpla.

Un șoc electric le cutremură trupurile și, ca într-un leșin, cei doi frați trecură iar în lumea visului. Înaintea lor a apărut o oglindă care putea să dezvăluie viitorul. Au văzut în ea încă două încăperi presărate printre valuri de ceață, în care se ascundeau celelalte  două manete care, fiind apăsate, teleportau castelul lui Drake în visele mamei lor. Când s-au trezit, Mira și Fly au spus în cor:

– Trebuie să găsim celelalte două manete!

Si, cu mișcări perfect sincronizate, săriră în picioare gata de a-și relua cursa prin coridoarele castelului. Mai înainte însă de a face un pas, cei doi își dădură seama că se aflau pe un vârf de munte cu stânci calcaroase ce străluceau în lumina apusului. Un fâșâit mătăsos și o pală de vânt le atraseră atenția încă înainte ca aripile vulturului Oki să-i acopere cu umbra lor.

A doua zi, copii s-au trezit în camera lui Fly. Soarele strălucea. Era o zi perfectă pentru căutat manete. Și-au înșfăcat hoverbaord-urile și au ieșit din casă mai înainte ca mama să-l cheme pe Fly la micul dejun. S-au  lăsat purtați de inspirație; uneori chiar au închis ochii ca nu cumva obișnuința să-i ducă pe drumurile cunoscute. Așa au ajuns pe Autostrada Soarelui, dar din nefericire, pe la jumătatea drumului, au rămas fără baterie și au fost nevoiți să facă autostopul. De acolo i-a luat un microbuz care i-a dus până la gara din Constanța.

O sclipire orbitoare le-a atras atenția și s-au îndreptat spre parcul de vizavi, în căutare de indicii. Nu au găsit decât brațele metalice ale unei fântâni arteziene a cărei glorie apusese de mult.

Au ieșit apoi pe Bulevardul Ferdinand de unde au luat un taxi  care i-a dus în  Piața Ovidius. Au coborât pe străzile din zona peninsulară până la portul Tomis și, urmând faleza, au ajuns la Cazino unde au admirat privliștea încântătoare a mării și a portului comercial.

Când s-a lăsat întunericul, s-au strecurat printr-o fereastră spartă în clădirea fantomatică a Cazinoului. În mijlocul sălii principale se afla o manetă lângă un panou mare pe care scria cu majuscule “SUNT O MANETĂ! TRAGE-MĂ!”.  Când au tras, din perete au căzut mai multe bucăți de piatră: cincizeci de stele. Din spațiul conturat îi priveau ochii goi, de statuie ai lui Washington.

– Probabil asta înseamnă că trebuie să mergem la Casa Albă, nu-i așa, Fly? întrebă Mira cu interes.

– Dar este atât de departe! Și noi nu mai avem mult timp până să dispărem.

Apoi avu o revelație:

– Eu mă pot teleporta! E suficient să ne ținem în brațe și vom fi acolo in no time.

Când din vârtejul de lumină au început să distingă din nou culori și forme, se aflau undeva într-o debara de la Casa Albă. În fața lor, între două rafturi cu detergenți, era o manetă luminată de un led. Au tras-o și, instantaneu, decorul s-a schimbat: erau din nou înaintea palatului celui negru și înfricoșător. Au ajuns tocmai la timp ca să vadă cum acesta se destramă ca un fum, lăsând în locul lui un spațiu gol, înspăimântător de alb.

Acolo s-au întâlnit cu Black care le-a spus că știe o cale de a o face pe mama lor să își reamintească de ei și le-a dat rețeta unei poțiuni pe care nu o puteau prepara decât din plante magice care cresc doar pe malurile Râului Metamorfozei. După aceea, conturul lui s-a tulburat și a dispărut.

Când au redeschis ochii, același soare strălucea, în aceeași zi perfectă, în camera lui Fly. Pe covor era o grămăjoară  de plante ce le păreau cunscute. Sub ele, se zărea sclipirea arămie a unei pene.

Au preparat poțiunea și, ca un fiu iubitor, Fly i-a dus-o mamei, la pat, pe o tavă cu doi bujori înflăcărați. După ce a sorbit din ceaiul parfumat, mama a clipit de câteva ori și a spus:

– S-a întâmplat ceva, Fly? Sunteți bine?  Parcă aș fi avut un coșmar. Se făcea că Mira dispăruse, iar tu arătai ca un monstru…

Din umbră s-a ivit Mira cu un rîs chicotit în care doar Fly a simțit lacrimile. Și-au îmbrățișat amândoi mama aruncându-și câteva priviri ușurate. Au asigurat-o apoi că totul e în regulă și că avusese într-adevăr un vis foarte urât.