Aventurile Fraţilor Adrenalina – Capitolul 5

povestea calatoare toplita
Aventurile Fraţilor Adrenalina – Capitolul 6
septembrie 27, 2016
povestea calatoare capitolul 4
Aventurile Fraţilor Adrenalina – Capitolul 4
septembrie 29, 2016

Aventurile Fraţilor Adrenalina – Capitolul 5

povestea calatoare ploiesti

Ajunși la Sinaia, Mira și Black întreabă un localnic dacă există un ceas important. Localnicul le spune că în Castelul Peleș a existat un ceas foarte vechi și scump, care aparținea lui Carol I. Ajunși la Peleș, aceștia, împreună cu ghidul intră în castel. La un moment dat, aceștia rămân singuri în biroul lui Carol I. Mirei i-a atras atenția un portret interesant al regelui, încadrat de o ramă de lemn de trandafir în care erau  sculptați flori de crin imperial. Mira a atins o floare de crin din colțul ramei. Brusc, un zgomot metalic se auzii și o ușă ce părea perfect încadrată în perete, se deschide. Mira și Black s-au strecurat în spatele ușii și au pătruns într-o încăpere secretă. O lumină a cărei sursă nu putea fi identificată era ambientul necesar explorării. Dar ce să explorezi? Singurul obiect din încăpere era un ceas-pendulă înalt de 2 metri, nefuncțional. Împinși de curiozitate, cei doi au deschis ușa ceasului, încercând să miște pendula.

Deodată, ecranul ceasului s-a deschis, dezvăluind o cutiuță de argint, cu modele încrustate, și-au dat seama că acea cutie putea fi ce căutau… Mira și Black se așteptau ca din acea cutie să iasă ceva măreț, ceva care să le rezolve toate misterele. Dar, când-colo, aceștia au găsit o hârtie mototolită și veche ce părea a fi o hartă. Mira spuse:

– Aceasta este harta Ploieștiului.

– De unde știi? întrebă Black.

– Acum un an, am stat la mătușa mea de acolo și m-am orientat după o hartă asemănătoare.

– Asta înseamnă că ar trebui să mergem acolo, spuse Black.

– Exact, Ploiești poate fi orașul cheie care să conțină toate enigmele noastre, spuse Mira.

Aceștia urmau să se ducă la Ploiești, în căutarea multor enigme și în rezolvarea lor.

Misiunea lor era una foarte importantă, deoarece ei aveau ca scop repararea ceasului, pentru a învinge răutatea, lăcomia și ura. Mira îi spuse încrezătoare lui Black:

– Vom reuși, sunt sigură de asta!

– Cu siguranță, dar trebuie să rămânem uniți!

– Am cel mai bun frate! Nu degeaba ni se spune Adrenalină!

Mira se duce în portal, iar acesta o teleportează pe peronul gării din Sinaia. La scurt timp, ajunge și celebrul tren Orient Express.

O forță necunoscută o îndeamnă pe Mira să urce în tren, unde interiorul îi pare familiar din povestirile bunicii Elena, care călătorise cu acest tren la invitația unui prinț austriac.

Flash-uri cu imagini îi trec prin fața ochilor. Mergea din vagon în vagon, retrăind cu stupoare clipele petrecute de bunica sa, în urmă cu mulți ani.

Prinți, prințese, vedete, oameni de vază, personalități, toți îmbrăcați elegant, unii dansând, alții conversând, îi treceau rând pe rând prin fața ochilor Mirei, care nici nu își dădu seama când trenul s-a pus în mișcare.

Așezându-se pe o canapea confortabilă, Orientul Express o transpune pe Mira într-o altă lume și-ntr-un alt timp. Privea în gol pe geamul aproape înghețat al trenului, fiind captivată de pitorescul peisajului.

Se perindau prin fața ochilor Mirei munți înzăpeziți, brazi falnici împodobiți cu zăpadă proaspăt căzută. Fulgii de nea, asemeni unui roi de fluturi, se așterneau jucăuși pe geamul trenului.

Subit, înaintea Mirei apăru bunica Elena! Într-o ținută de epocă, impresiona prin eleganță și rafinament.

– Draga mea, am încredere că tu împreună cu Fly, dând dovadă de înțelegere și seriozitate, veți reuși să faceți ceasul să funcționeze, spune bunica plină de blândețe.

– Și dacă nu vom reuși?

– Chiar și așa voi fi mândră de voi, dar sunt aproape sigură că îmi veți îndeplini dorința.

Acum Mira știa ce trebuie să facă, mai ales că trenul își încetinea mersul în gara din Ploiești.

Uitându-se pe geam, observă peisajul autumnal. Frunze de toate culorile cădeau jucăușe acum din copacii aproape goi, formând un covor multicolor. Pe crengile aproape goale ale copacilor se odihneau frunzele cenușii pentru o scurtă perioadă de timp.

Mira coboară, întâmpinată fiind de fratele său.

Ajunși în gara din Ploiești, cei doi frați, obosiți și nedumeriți de locul în care se află au mers și s-au așezat pe o bancă să se dezmeticească. Vremea devenii așa de frumoasă, frunzele castanilor de culoare arămie erau legănate de un vânt cald și ușor, iar Mira, privind la ele, se adânci într-un somn profund, sprijinită pe umărul ocrotitor al fratelui ei.

În acest timp, Fly privea plin de încântare la statuia cu vulturul din gară și rămase hipnotizat de ochii strălucitori ai păsării uriașe, care ținea în gheare un ceas de aur. Atunci Fly strigă:

– Mira, trezește-te! Trebuie să găsim ceasul!

– Știu unde să-l găsim! Bunica mi-a apărut în vis și mi-a arătat calea. Trebuie să mergem pe bulevardul cu castani și să ajungem la Muzeul Ceasului.

– Ești sigură?

– Da, sunt sigură, ai încredere în bunica, ea mereu ne oferă cele mai bune idei și sfaturi, chiar dacă ea nu mai este printre noi.

– Trebuie să găsim o modalitate de a ajunge la indiciile din muzeu, care ne vor conduce la Casa Memorială.

– Din păcate, noi nu cunoaștem acest oraș. Cum să ne orientăm?

– Să încercăm să comunicăm cu bunica. Poate ne va ajuta și de data asta.

Bunica apăru din senin și le spuse unde se află harta.

– Copii, trebuie să ajungeți în locul unde Caragiale a trăit și să vă ajutați de harta găsită la Sinaia, e singurul mod de a…

Bunica dispăru la fel de repede cum a apărut, lăsând copiii cu multe semne de întrebare.

– Găsim indiciile acolo, la Casa Memorială „I.L.Caragiale”.

Cei doi s-au plimbat înspre vechea clădire, acum muzeu, consultând harta găsită în Castelul Peleș odată la câteva minute.

– Ce crezi că vom găsi acolo, Fly? întrebă Mira îngândurată, ținând harta invers.

Fly îi întoarse fetei harta din mână și replică:

– Nu știu sigur, probabil ceva ce ne va ajuta la găsirea piesei pierdute din ceas.

– Da, dar ce mai exact? spuse Mira, uitându-se întrebător la băiat.

– Poate o bucată de hârtie cu o ghicitoare sau cel puțin o mapă, îi răspunse Fly.

– Și dacă nu vom găsi nimic? Te-ai gândit și la asta? Ce se va întâmpla dacă nu vom reuși să salvăm lumea? Dacă bunica s-a înșelat în privința noastră? Noi suntem doar niște copii care au găsit un ceas în podul casei, care ne-a băgat în această încurcătură de proporții urișe! se panică Mira, în timp ce lacrimi fierbinți i se adunau în ochi, gata să cadă pe obrajii ei catifelați.

Fly se uită în ochii ei și spuse cu glas liniștitor și blând:

– Mira, calmează-te. Trage aer în piept și dă-l afară cu toate gândurile rele și îndoielile tale. Vom reuși, știi prea bine, doar noi suntem frații Adrenalină! o calmă Fly pe iubita lui soră, încetinindu-și mersul până se opriră, punându-și mâinile calde pe umerii fetei.

– Bine, bine… spuse Mira ștergându-și lacrimile amare de la ochi.

Fata se uită împrejur, admirând frumusețea toamnei, ce făcea frunzele castanilor să ruginească și să cadă ca o cascadă, fiind uimită de tabloul creat de natură. Observă de asemenea copiii ce se alergau pe bulevard, râzând fericiți și bucurându-se de timpul pe care îl petreceau împreună.

A fost adusă la realitate de tonul grijuliu al lui Fly care întrebă:

– Acum te simți mai bine?

Mira aprobă din cap.

Și-au continuat drumul în tăcere, iar după o vreme s-au trezit în fața unei clădiri vechi, care purta amprentele timpului.

Uitându-se lung unul la celălalt, frații și-au luat inima în dinți și au pășit pe prispa casei, cu pași mici și calculați.

După ce intrară în clădire, Fly avu un sentiment ciudat în legătură cu tot ce li se întâmplase lui și surorii sale. Avea o grămadă de întrebări care îi făceau creierul să bubuie: „De ce ei doi erau cei aleși?”, „De ce ei aveau puteri?”, „Oare aveau puteri permanente sau se consumă după ce le folosesc prea mult?”.

Mira era acel tip de persoană încrezătoare, care știa ce are de făcut și citise multe cărți pe timpul verii despre fantezie. Ea era obișnuită cu fantasticul și totul i se părea normal.

Frații au intrat în casă, dar spre marea lor uimire, clădirea era goală goluță.

– Oare nu există un ghid aici, sau o casă de bilete, măcar? întrebă Fly cu o sprânceană ridicată.

– Probabil că da, dar haide să profităm de ocazie și să verificăm locul înainte să ne creadă lumea lași.

Deodată au fost întâmpinați de o doamnă drăguță care le-a spus cu glas stins:

– Pot să vă ajut cu ceva?

– Da, răspunde Mira cu repezeală. Dorim să aflăm  dacă acesta este Muzeul Ceasului.

– Nu! Așezământul se numește Casa Memorială. Această casă a fost construită în stil rustic în memoria marelui dramaturg, spuse doamna.

– Dar cum se numea acest dramaturg renumit?

– Numele său este I.L.Caragiale, zise cu mândrie o doamnă în etate cu părul grizonat.

Fly mirat zice:

– Dumneavoastră cine sunteți?

– Eu sunt cea mai veche angajată de aici. Eu știu totul despre această casă.

– Cum vă numiți? Daca nu vă deranjează, întrebă Mira.

– Mă numesc Baston, Mița Baston.

– Mița, ne poți spune mai multe despre această casă, întreabă cei doi nerăbdători.

– Sigur că da. Veniți!

Cei trei intră in mii de încăperi, dar lui Fly îi sări în ochi o cameră mare și întunecată.

– Ce se află în această cameră?

– Mă bucur că ai întrebat, Fly, spune doamna zâmbind. Aici sunt telegrame, scrisori și multe alte amintiri.

Mira se apropie de un exponat. Fly curios o întrebă:

– Ce se întâmplă? Ce este asta?

– Fly, acest ceas este identic cu al meu.

– Uite, lângă se află o scrisoare.

– Oare ce scrie?

Baston Mița stă lângă ușă și zâmbește. Între timp, frații Adrenalină încearcă să citească scrisoarea:

„La est de noi, am studiat

Poate chiar acum ai aflat

Dacă isteț, te ține,

Ascultă-mă pe mine.

Ghicitoarea-ai descifrat

Și indiciul l-ai aflat

Într-o clădire veche

De lume uitată…

De timp abandonată

Neclintită…”

– Ce vrea să însemne asta, Fly?

– Cred că e un fel de hartă…

– Care ne duce… unde?

– Nu știu, dar ar fi bine să ne grăbim.

– Mița Baston, putem lua noi această scrisoare?

– Nu, dar aveți noroc deoarece am o copie.

– Super! O putem lua?

– Desigur! Dar pentru a descifra ghicitoarea, trebuie să aveți sufletul curat! Iar prin asta, mă refer să nu aveți conflicte între voi!

– Bine! Fly, te iert și… îmi cer scuze!

– Și eu te iert, Mira.

După, cei doi s-au transformat în mii de particule strălucitoare și au dispărut.

Când au deschis ochii, au văzut că se aflau în fața unei clădiri vechi, foarte înalte, care îi impresiona prin multe ferestre și etaje, dar și prin aerul sobru al construcției. Clădirea era exact așa cum scria în ghicitoare.

– Unde suntem?

Mira vede un bătrânel simpatic, mai în vârstă, cu baston, melon și cu o mustață năstrușnică, și cu ochi veseli, ascunși în spatele unor ochelari cu ramă rotundă.

– Cred că domnul este gardianul.

Fly îl întreabă pe simpaticul bătrânel unde se află, iar acesta îi răspunde prietenos, cu un zâmbet larg:

– Clădirea care se află în fața voastră se numește Palatul Culturii.

– Mulțumim!

– Aici putem găsi multe indicii, îi spune Fly, Mirei.

– Ai dreptate, haide să intrăm!

În momentul în care urcau pe scări, Mira aude o voce blândă, familiară. Se întoarce și observă că era chiar bătrânelul cu care au vorbit cu puțin timp în urmă:

– Ați dori să vă însoțesc?

– Da, desigur! Ne-ar face mare plăcere!

Cum au intrat în palat, bătrânelul îi conduce spre bibliotecă.

– Mulțumim!

– Fly, poate găsim o carte în care este vreun indiciu.

Au intrat în camera unde se aflau toate cărțile.

Dintr-o dată, Fly și Mira s-au trezit într-o sală plină cu exponate. Aveau lângă ei indicatoare, în stânga, biblioteca copiilor, în dreapta, centrul muzeului. Nu știau încotro să se ducă, așa că au ieșit afară. Au dat de multe scări și două rampe pe care câțiva copii le experimentau cu bicicletele lor.

Frații știau că aici trebuie să fie indiciul. Nu avea voie să fie în alt loc. Fly și Mira erau destul de conștienți că toate indiciile de până acum au fost găsite în locuri importante și din câte auziseră ei până acum, Palatul Culturii era unul din cele mai importante locuri din acel oraș.

Dar în care cameră este? Unde este indiciul? Ei trebuie să afle locul indiciului. Poate este în muzeul de Științe ale Naturii. Frații nu aveau timp de pierdut, așa că au început să caute în muzeu. Acesta era foarte frumos aranjat, făcându-te să te simți ca pe o navă extraterestră. Au cercetat fiecare colțișor, fiecare vitrină și fiecare exponat. Dacă nu era în muzeu, probabil că era în bibliotecă.

Au dat ocol, inspectând clădirea și au ajuns chiar în fața bibliotecii. Mânați de curiozitate, și-au făcut curaj și au intrat. Imediat, Black s-a strecurat din rucsacul pe care Fly îl avea, șerpuind printre rafturile înțesate de cărți.

Imaginea rafturilor înțesate de cărți ce aveau amprenta timpului exprimată pe filele și coperțile lor era splendidă.

– Ce minunate sunt aceste surse de știință! spuse Mira uluită.

– Ce bine ar fi ca indiciul să fie aici! spuse Fly.

Cărțile păreau neclintite. Toate stăteau exact așa cum erau așezate de către doamna bibliotecară ce părea cam obsedată de liniște. La fiecare trei minute, din gura ei ieșea expresia „Șșșt!”.

Deodată, dintr-un raft a căzut o carte neagră cu simboluri albe, pe care Black le-a recunoscut din prima.

Și-au dat seama că acea carte trebuia împrumutată, deoarece avea aceleași simboluri ca cele din jurnalul bunicii. S-au dus la doamna de la biroul de împrumuturi, dar li s-a spus că acea carte nu poate fi împrumutată, așa că s-au hotărât sa deslușească misterul chiar în sala bibliotecii. Reușiseră să termine cartea, dar deja se înnoptase, așa că s-au grăbit să deslușească misterul.

Dintr-odată, Mira oftează:

– Fly, nu ți se pare ciudat că am ajuns până aici doar pentru un ceas?

– Despre ce vorbești? Este foarte amuzant să faci pe detectivul.

– Ție ți se pare totul o joacă… spune Mira, dându-și ochii peste cap.

– Da, dar nu ăsta este farmecul copilăriei?

Maimuțărindu-se, Fly se împiedică și dă peste un raft. Un munte de cărți pică în capul lui.

– Fly, ești bine? întreabă Mira îngrijorată.

– Da. Uite, după raftul acela este o ușă!

După acea ușă, în mijlocul unei camere mari și întunecate, se află indiciul pentru locul următor. Într-o cupă de sticlă, așezată pe o bancă luminoasă se află o scrisoare cu un trandafiralb lângă.

Copiii aveau atâtea semne de întrebare: „Cine a pus scrisoarea acolo?”; „De cât timp este acolo?”; „Ce legătură are trandafirul?”. Au încercat sa ignore, au înșfăcat scrisoarea și au plecat spre următoarea locație.

După toate întâmplările petrecute la Palatul Culturii, Fly și Mira erau obosiți, dar cât mai dornici să rezolve mistrerul ceasului bunicii Elena. Ei simțeau faptul că acest oraș era cheia către găsirea piesei lipsă pentru a pune ceasul în funcțiune definitiv, după ce răul, ura și invidia urmau să dispară de pe Pământ. Îndepărtâdu-se de măreața cladire, cei doi se gândeau la același lucru: următoarea destinație.

– Mira, spuse Fly, îndreptându-și privirea spre sora sa. Trebuie să ne începem căutarea tot mai repede. Cu siguranță, locul menționat în indiciul anterior se află prin apropiere, este necesar să ne concentrăm.

– Sunt sigura că îl vom găsi. Indicația spunea asta: „Unde un domn stă pe bancă și trei doamne lângă el”. Înseamnă că următorul indiciu poate fi oriunde… Mira oftă, îngrijorată.

– Dar acele persoane despre care se vorbește ar trebui să iasă în evidență, să aibă ceva special, astfel încât să putem să le observăm cu ușurință.

Căzând de acord cu fratele ei, Mira începu să cerceteze împrejurimile. Ajunși într-un parc plin de oameni, cei doi văzură ceva ieșit din comun: mai multe statui ce erau lângă o bancă, iar una așezată pe aceasta. Fly exclamă:

– Dacă despre aceste statui este vorba?

În acel moment, fiecare figurină sculptată prinse viață, mirându-i pe copii. Un bătrânel, trei femei și un copil costumat în marinar.

Bătrânelul simpatic, cu baston, ochelari și melon și cu o mustață năstrușnică se apropie de dânșii. Acesta se recomandă:

– Bună ziua, neicușorilor! Bine ați venit, că de când vă așteptam! Eu sunt nenea Iancu, Caragiale, adică… Sper că mă cunoașteți, Fly, Mira?

Mira se uită la Fly, neștiind cum să reacționeze. Momentul de nesiguranță trecu  odată ce glasurile a trei doamne se auziră de lângă domnul nostru.

– Bine v-am găsit găsit, copii! spuseră  doamnele într-un glas.

Din spatele uneia dintre femei de ivi copilașul.

– Bună! Bună! Bună! Cine ești tu? întrebă acesta arătând cu degetul spre Mira.

Micuțul fu mustrat aspru și chiar amenințat cu privarea sa de la dulciurile sale preferate: „ciucalățile”.

– Așa te porți tu cu oaspeții, Goe? Nu mai primești ciocolată, neisprăvitule!

Replica femeii îl lăsă pe Goe în lacrimi.

Într-un final, Fly îi confirmă lui Goe că citise lucrările sale pline de haz.

– Suntem onorați că v-am cunoscut însă trebuie să ne ducem misiunea la bun sfârșit, spuse Fly.

– Scuzați-mi întrebarea, dar care este misiunea voastră?

– Noi luptăm împotriva lăcomiei și a răului din această lume, spuse Mira.

– Trebuia să facă cineva asta odată, spuse gânditor nenea Iancu, uitându-se în jurul său. Nici Ploieștiul nu mai este ce a fost odinioară. Dar cum să reușească doi copii ca voi să salveze o lume  atât de mare?

– Prin bunătate și dăruință, spuse Mira.

– Și prin ajutorul cesului și a cărții bunicii, dar să nu uităm de ce suntem aici, îi spuse Fly Mirei.

– Ai dreptate, Fly. Trebuie să găsim un indiciu sau o piesă a ceasului. Dacă știți unde am putea găsi ceasuri vechi…

Nu reuși să își termine propoziția deoarece nenea Iancu o întrerupse politicos:

– Din fericire, știu un muzeu dedicat ceasurilor nu departe de aici!

– Ham! Ham! Ham!

Mira și Fly se întoarseră să vadă ce se întâmplă în spatele lor. Nu era nici un câine în jur așa că renunțară. Doar că ființele umane cu care vorbiră acum un minut deveniră din nou statui.

– Cred că a fost doar o iluzie din cauza oboselii…

Dintr-o dată se auzi un ceas, iar Caragiale le făcu cu ochiul celor doi copii.

– Ei bine, Mira, cred că ar trebui să ne gândim cum am putea găsi piesa! spuse Fly.

– Știu, dar poate să fie oriunde în acest oraș mare.

– Hei! Ia privește!

– La ce te mai gândești acum? spuse Mira oftând.

– Uite, privirea statuilor se îndreaptă doar spre acea statuie.

– Asta este!

– Ce vrei să spui?

– Nu mai ții minte? Indiciul spunea „statuia este cheia”.

– Ba da, ai dreptate!

Cei doi copii s-au ridicat și au început să alerge spre statuie. Mintea Mirei fugea numai la vorbele băiețelului despre muzeul misterios plin ochi cu ceasuri. Fata se tot întreba dacă chiar se putea ca acel loc să fie răspunsul întrebărilor care nu le dădeau pace, dar știa ca imediat cum vor afla ce este cu acea statuie și vor găsi locația muzeului și piesa necesară, fiecare întrebare pe va dispărea.

Între timp ora a trecut, cesaul iar a bătut… Așa că acum știau că acel sunet era de la ceasu Catedralei. Spre norocul lor, în fața ei se afla statuia căutată .

În mâna ei stângă, se afla un pergament. Când s-au dus să o vadă mai îndeaproape, statuia se mișcă.

– Buna ziua, copii! Mă numesc Statuia Libertații, dar după cum puteți vedea șin voi nu sunt din New York, ci din Ploiești. Cu ce vă pot ajuta?

– Căutăm Muzeul Ceasului, spuse Mira.

– Aaa! Celebrul muzeu dedicat ceasurilor! Totul este scris pe spatele pergamentului pe care il țin… de ceva timp…

– Mulțumim! spuse recunoscător, Fly.

Dar el îsi dădu seama imediat că era tristă. O întrebă si ea răspunse:

– Sunt supărată deoarece nu am mai avut ocazia să vorbesc cu cineva de multe luni, din cauza mașinilor care trec mereu în jurul acestui sens giratoriu. Înainte, si  1934, până in 2012, oamenii veneau des la mine să își aducă aminte de revoluția de la Ploiești.

– Ne pare nespus de rău pentru tine! ziseră cei doi în cor.

– Putem să te ajuăm cu ceva? întrebă Mira.

– Un singur lucru îmi dorec, dragi copii: vreau să nu mai existe ură și dușmănie în lume, să nu mai fie războaie și oamenii să trăiască în libertate și pace.

– Aceasta este misiunea noastră, să scăpăm lumea de răutate, lăcomie și invidie! o informă Mira pe statuie.

– De aceea avem nevoie de ajutorul tău, să ne spui unde putem găsi Muzeul Ceasului pentru a repara ceasul care ne va ajuta în misiunea noastră de a salva lumea de relele eliberate din Cutia Pandorei de zei acum mult, mult timp.

– Îmi amintesc, creatorul meu, domnul Locolescu, a scris pe acest pergament locul exact al muzeului pe care îl căutați.

Copiii s-au apropiat și au citit:

„Dragi copii,

Muzeul pe care îl căutați se află pe strada care îi poartă numele fondatorului său, Profesorul Nicolae Simache. Pentru a găsi muzeul, trebuie să căutați copacul timpului, plantat însuși de profesor. De la el veți reuși să scăpați lumea de rele cu ajutorul cheii de la intrarea în muzeu. Toți ne bazăm pe voi, Fly și Mira!

Mult noroc, copii!

Statuia Libertății”

– Haide, Fly! Să mergem, nu avem timp de pierdut!

Mira s-a dus și l-a îmbrățișat pe Fly,iar cei doi și-au continuat drumul spre Muzeul Ceasului.

În drum spre Muzeul Ceasului au trecut pe lângă Catedrala Sf. Ioan. Au intrat și au observat că nu era nimic, liniște totală.

– Alo! Este cumva…

– Liniște, Mira! spuse Fly.

– Haide să găsim acel indiciu, cred că ar putea fii în turlă.

După o lungă căutare eșuată, aceștia au decis sa își tragă sufletul, pentru că au obosit. În timp ce se odihneau, Fly a observat o mică crăpătură în clopot, în care se putea observa un mic pliculeț.

Au tras clopotul până s-a crăpat mai mult și au putut să scoată plicul, fără să îl rupă. Curioși din fire, Mira și Fly au zis să deschidă plicul și să se uite ce este înăuntru. Când l-au desfăcut, au găsit o bucată din ceasul bunicii. Când au dat să plece și-au dat seama că ar trebui să repare crăpătura. Au căutat timp de cinci minute și la un moment dat au găsit părticica lipsă și au fixat-o unde trebuia. După toate acestea au ieșit din catedrală și s-au îndreptat către Muzeul Ceasului.

Mira și Fly, pornind agale de-a lungul Halelor Centrale, printr-o mulțime grăbită și pestriță de oameni încărcați de sacoșe pline cu gogonele, admirau fațada maiestuoasă a acestei construcții. Soarele cald de toamnă se juca cu umbrele lor, proiectându-le pe pereții micilor magazine de pe stradă, magazine care le aduceau aminte de prăvăliile de-odinioară. Trebuia să găsească clepsidra atât de bine descrisă în cartea bunicii, pentru a deschide portalul către cealaltă dimensiune.

Muzeul se ivi dintre castani, discret, o clădire în stil romantic, îngrijită. Pe tocul ușii încă sunt vizibile inițialele primului proprietar. Era singurul de acest fel din țară. Intrară sfioși în muzeu. În fața lor se zăreau, în jurul umbrelor date de lumina strecurată printre perdelele lungi și groase, de catifea, sute de exemplare unicat. De la primul ceas de buzunar sau „oul de Nunberg”, până la ceasuri cu mecanisme care cântă opere ale literaturii muzicale și ceasuri care au aparținut marilor personalități precum: I. L. Caragiale, Constantin Brâncoveanu sau A. I. Cuza. Toate așteptau răbdătoare să vii și să le citești povestea. Priveau atent fiecare exponat, încercând să găsească clepsidra. Știau că acesta este primul pas pentru a pune în mișcare mecanismul de teleportare în celălalt univers.

– Fly! spuse Mira pe un ton autoritar. Nu te mai juca! Știi că nu avem voie să atingem exponatele. Trebuie să căutăm clepsidra.

– Dar un ceas cu o clepsidră?

– La ce te referi? întrebă gânditoare Mira.

– Uite, deasupra acestui ceas este un copil cu o clepsidră în mână.

Fly arătă cu degetul spre un pendul, stil Ludovic al XII-lea, cu un cabinet prelung și bogat în decorațiuni, în bronz cizelat. Nu lipseau simbolurile: soarele, timpul și copilul cu clepsidra în mână. Cadranul din metal fiind împodobit la rândul său cu plăcuțe de email, pe care erau gravate cifre și… surpriză, copilul cu clepsidra!

Cei doi frați erau foarte entuziasmați acum că nu trebuia decât să găsească în muzeu locul în raza reflectată de clepsidră să se așeze pe centrul cadranului ceasului bunicii. Un Univers necunoscut îi aștepta la capătul acestei experiențe.

Mira și Fly încercară prin mai multe colțuri ale muzeului, trezind curiozitatea câtorva vizitatori prezenți acolo la acea oră. Într-un final, găsiră locul mult căutat. După câteva momente, în fața lor se ivi un portal de un albastru fumuri, pe marginea căruia erau diferite date cronologice și inscripții, acompaniate de niște ilustrații, care la prima vedre îți provocau fiori. Chiar dacă erau un pic speriați, cei doi frați au făcut un pas mare în acel loc periculos.