Aventurile Fraţilor Adrenalina – Capitolul 6

povestea calatoare blaj
Aventurile Fraţilor Adrenalina – Capitolul 7
septembrie 26, 2016
povestea calatoare ploiesti
Aventurile Fraţilor Adrenalina – Capitolul 5
septembrie 28, 2016

Aventurile Fraţilor Adrenalina – Capitolul 6

povestea calatoare toplita

Mira, Mira…

Fata se trezi ușor buimăcită. Sângeriul cerului scălda lumea, care-și dura încă firesc existența. O stranie neliniște pune stăpânire pe întreaga ei ființă și imagini, cunoscute sau netrăite încă, încep să se deruleze dinainte-i cu repeziciunea unui fulger.

Amintiri, accidentul tatălui, scrisoarea bunicii, copilăria mamei, un magazin de antichități… și mai era și ceasul, toate reveneau obsesiv. Toate îi cereau ceva!… Parisul! Trebuia să ajungă acolo!

Nemaiputând aștepta, Mira dă buzna în camera lui Fly, dezvăluindu-i intenția. Orașul luminilor, prezent mereu în poveștile mamei…cel de atunci, vechiul oraș!

– Dar, Mira, ce am putea face? Eu nu pot călători în timp!

– Trebuie să găsim o cale! Trebuie să descoperim adevărul, asta ne-a fost menit! strigă Mira, ușor impacientată.

O liniște deplină se instalează preț de câteva clipe și…sî, sî… Șarpele de pe ceas scoate un sâsâit sfâșietor, încă destul de familiar fraților. Îl mai auziseră odata, poate într-o altă viață.

Pupilele băiatului se încordează într-o strălucire aparte.

– Ceasul, ceasul!…deschide-l!

În fața ochilor umezi, Mira văzu o stradă complet străină. O pală puternică de vânt îi spulberă buclele roșcate, biciuindu-i fruntea înaltă și pomeții obrajilor încinși. Fără să-și dea seama, strânse cu putere pumnii până când simți durere în podul palmelor.

În sufletul ei se strecura îndoiala. Oare pe ce drum pornise? Trăia un amestec de senzații, teamă și curiozitate, în același timp. Lua oare cunoștință de ceea ce urma să se petreacă?

Își aruncă repede privirea peste umeri, asigurându-se că și Fly o urmează îndeaproape.

Pe zidul negru al unei clădiri, în lumina palidă a unui lampadar, Mira silabisește „Serpents de rue”.

– După cât de liniștit și pustiu e, poate aici a locuit și mama, gândi ea cu voce tare.

– De unde știm că nu e o capcană? întreabă băiatul cu vocea tremurândă.

Se înnoptase de-a binelea, iar vântul se întețea, încât fata își strânge cardiganul în jurul trupului firav, ce începe să tremure din toate încheieturile.

Clădirile vechi, în stil medieval, dădeau străzii un aer nobil, într-un fel. Un licăr de lumină străbate dintr-un gang apropiat și oglindește vitrina unei fațade impozante. O siglă pictată în grabă, în alb și negru, tronează: Magasin d’antiquité.

Fără să se gândească prea mult, cei doi se opresc în fața ușii deasupra căreia atârna un clopoțel de argint. Un moment, Mira privi cu atenție detaliul sculptat în lemn, poate un ceas cu coada de șarpe.

Când apasă clanța maronie, sufletul ei tresare. Chipul bunicii se vede undeva în negura amintirilor. Împinge ușa, cu o forță nebănuită până atunci, și se oprește după primii pași.

Un miros de carte veche le invadează nările. Nu foarte departe, într-un șemineu, ultimele limbi de foc se retrăgeau plictisite. Pe măsuța din fața lor atârna lanțul uni ceas de buzunar. Mica lampă de birou își revărsa lumina pe coperta din piele a unui volum, aruncat acolo în mare grabă.

– Crezi că mai poate să fie cineva aici, la ora asta târzie? întreabă Fly.

De sub niște teancuri de cărți prăfuite se ridică un cap blond, acoperit de o baschetă în carouri, după moda franțuzească a începutului de secol. Un șal, în aceleași nuanțe maronii, îi acoperă gâtul, mult prea lung și prea subțire

Pare un bărbat între două vârste, iar chipul său, destul de prietenos la prima vedere, păstrează un zâmbet în colțul gurii.

Ochelarii mici și rotunzi adăpostesc doi ochi albaștri, scăldați de o lumină stranie.

Câteva clipe se așterne o liniște adâncă, copiii negăsindu-și cuvintele, în timp ce anticarul, la vederea lor, devine livid, ca o statuie. Privirea lui îl fixează pe Fly, care se fâstâcește și mai tare când o întâlnește pe a celui din fața lui.

– Christian, cum se poate una ca asta? Cum s-a întâmplat? Ești chiar tu?

Băiatul ezită o clipă, apoi își întoarce capul, gândindu-se că poate mai e cineva în spatele lui. Dar nu…doar frații Adrenalină și anticarul.

Ce poate să însemne asta? Poate bărbatul îl confundă cu…

– Scuzați-mă, dar pe mine mă cheamă Fly! Cred că mă confundați…

– Non, non, c’est ne pas possible! Vous me semble comme deux gouttes d’eau avec mon ami d’enfance Christian!

– Dar el este…adică, a fost tatăl nostru…

Nimeni nu-i mai spusese până acum lui Fly că semăna atât de bine cu tatăl său, și chiar dacă o făcuse, asta se întâmplase înainte ca el să aibă accidentul.

– Christian este tatăl vostru?

– Era… A murit într-un accident sau cel puțin așa credem.

– Regret nespus! A fost cel mai bun prieten al meu din orfelinat, spuse anticarul, în timp ce privirea lui fixează un punct imaginar, undeva într-un ungher îndepărtat al încăperii.

– Orfelinat? Tata a trăit într-un orfelinat? au întrebat deodată copiii.

– Da, nu v-a spus niciodataă?

– Nu, nici el, nici altcineva.

Frații se privesc o clipă unul pe celălalt, iar anticarul, ușor stingherit, are aerul că tocmai a divulgat ceea ce nu trebuia.

– Știi cumva de ce am ajuns aici? întreabă repede Mira. Dacă tot l-ai cunoscut atât de bine pe tata…

– Nu știu, adică nu sunt sigur… Poate destinul!

Dintr-o dată, tonul anticarului se schimbă, devine enigmatic.

– Semne! Semne! șoptește el și începe să înșiruie tot felul de lucruri misterioase.

Uitându-se mai bine la el, Mirei i se pare că bărbatul acesta știa mai multe decât vrea să arate. Vorbea cu tâlc, iar, uneori, acele repetiții din fraze păreau luate din  cărți.

Cum puteau să aibă încredere într-un străin?

Fata se apropie de fratele ei cu gândul să-i spună că trebuie să plece, însă observă că Fly fixează cu privirea ceva strălucitor de pe tejgheaua prăfuită.

Era un tom gros din care ieșea un semn de carte, o jumătate de stea aurie. Ușor antichizată, este păstrătoarea unei adevărate istorii, se pomeni meditând fata.

– Îl cunoașteți?

Fără ca cei doi să poată răspunde, bărbatul rostește, într-un mod straniu:,

– A fost scris în Cartea Destinului!

Copiii nu mai înțeleg nimic. Deși au făcut un exercițiu de aducere-aminte, sunt foarte siguri că nu au mai văzut un astfel de medalion.

– Tatăl vostru avea unul la fel, spune scurt anticarul. Luați-l, va fi o cheie importantă!

– Dar cum? întreabă Mira.

Deodată, parcă anticarului i se tăie limba, era o simplă, palidă statuie, dar cu răsuflare.

Nemaiștiind ce să facă, cei doi încep să se miște dezorientați. Ce se întâmplase?

Fly este atras de un tablou ce ieșea în evidență pe peretele din spatele odăii anticariatului.

În semiobscuritate, băiatul observă rama gri, migălos sculptată în tot soiul de motive, cele mai multe necunoscute.

De pe pânză îl privesc ochi de animale, dintre cele mai diferite: lupi, cerbi, pisici, șerpi și chiar vulturi. Părea o îmbinare bizară de forme, categorii și culori, nu puteai înțelege amestecul ciudat al artei.

Și fiindcă băiatului îi plăceau mult jocurile logice, își dă repede seama că tabloul era, de fapt, un puzzle. Cu o precizie uimitoare acesta rearanjează piesele. La final, tabloul arăta cu totul altfel, în mijloc era o stea aurie, la fel ca semnul de carte, dar, de data aceasta, una completă.

Mira se apropie și ea, își aduce aminte vorbele fără noimă ale anticarului: „semne! semne”. Se întoarce brusc să-i ceară lămuriri, însă acesta părea să fi ieșit din încăpere.

– A dispărut! strigă repede Mira. Unde s-o fi dus?

– Ciudat! răspunde băiatul, mai mult preocupat de ce arăta tabloul, decât de dispariția misterioasă a bărbatului.

– N-am auzit clopoțelul de la intrare. Crezi că mai există o altă ieșire, întreabă tânăra.

– Nu știu, zice Fly, dar cred că semnul din tablou vrea să ne arate că steaua trebuie reîntregită. Așa am putea desluși o parte din adevăr.

Fata caută țintă la fratele ei și trădează un fel de neîncredere.

– Jumătatea de stea, semnul de carte! Haide, Mira, trebuie s-o găsim pe cealaltă!

Și fără să mai stea pe gânduri, băiatul se îndreaptă spre ieșire. Mira îl urmează cuminte, gândindu-se că, poate, fratele ei avea dreptate.

Repede, aruncând o ultimă privire în jur, fata ia medalionul, ce o aștepta cuminte pe masă, și ies în stradă.

Încă era întuneric, dar în depărtare zorii își anunțau sosirea. Parisul dormea vegheat de lumina palidă a felinarelor. Mai încolo se vedeau și alte luminițe, dar strada aceea era cufundată într-un negru nefiresc.

Mira își ridică privirea înspre zidurile clădirilor ce domneau de-o parte și de alta și își amintește de figura ca de statuie a anticarului, când l-au văzut ultima oară.

Pe strada pavată pașii repezi ai fraților se auzeau ca o piatră aruncată într-o oală de metal.

– Nu-mi place povestea asta, Fly!

– Nu te îngrijora, doar suntem frații Adrenalină! spune băiatul, după ce-și drese vocea să nu trădeze aceeași emoție ca sora lui.

Nu puteau spune cât au bântuit pe străzile pariziene, dar spre dimineață se opresc în fața unei clădiri înalte, cu zidurile groase și cu porțile de fier, bine ferecate.

Undeva, la mansardă, se mai zărea o lumină discretă, în rest, o tăcere deplină înghițise totul.

Cu fațada monstruoasă, clădirea părea mai degrabă o casă bântuită, decât un orfelinat.

Înălțând privirea spre acoperișul prea deteriorat, cei doi simt un nod în gât. Ce-i drept,    n-au mai fost niciodată într-un asemenea loc, așa că înghit în sec, însă nodul se transformă în binecunoscutul gol în stomac.

Le era frică și primul gând ar fi fost să fugă, dar amintirea bunicii stăruia în mințile lor. Nu se vor da bătuți niciodată!

De dragul Elenei, și-au luat inima în dinți și au bătut, mai întâi sfios, apoi, pentru că nimeni n-a răspuns, cu forță.

După câteva clipe, cât deceniile pentru Mira și Fly, în ușă apare o femeie…

Nu era cea mai plăcută vedere. Înaltă, subțire, îmbrăcată în negru, femeia, vizibil deranjată de vizita celor doi, întreabă pe un ton ridicat:

– Ce vreți? Nici nu s-a făcut bine ziuă și deja au pornit la cerșit. Ah! Nu mai sunt locuri, și așa sunt prea mulți.

– Scuzați-ne, doamnă, dar noi vrem doar să întrebăm… se bâlbâie Mira.

– Scutiți-mă! zbiară femeia-gorilă și le izbește ușa în nas cu atâta putere, încât praful de pe prag le mătură fața.

O lacrimă cristalină, ca roua dimineții de pe fruze, se prelinse în grabă pe obrajii roșii ai Mirei. Era furioasă. Nu au reușit să afle mai nimic de când erau la Paris, însă Fly o încurajează să nu-și piardă încrederea.

Cu pumnii încleștați, fata își șterge lacrima de pe față și, nedecisă încă dacă să mai încerce o dată, face doi pași în spate.

Fixează aceeași lumină palidă de la mansardă.

Un căpșor mic se înalță de la pervaz, iar mâinile, la fel de micuțe, sprijinesc fața palidă peste care se revarsă buclele bălaie ale unui copil trezit înainte de vreme.

Privea cu ochi de înger, dar un înger ce ascunde numai suferințe.

Le zâmbește direct, fără tragere de inimă, însă umbra femeii de mai devreme îl apucă de braț, ferindu-l de privirile curioase din stradă.

Îl împinse în camera pedepselor?

Lumina speranței se stinse.

– Vezi, Mira? Suferința pe care o trăiesc nu și-o arată deloc! Eu nu aș putea fi mai puternic de atât.

– Ai dreptate, fericirea se găsește într-un suflet curat, ura și răutatea ne transformă în bestii!

– Acum trebuie să găsim o cale să intrăm în închisoarea asta de copii. Sărmanii! spune Fly, păstrând încă în minte imaginea căpșorului blond de la fereastră. Să mai existe, oare, altă intrare?

Dintr-o dată, zăresc coada neagră a lui Black, care se strecura ușor prin iarba netunsă din fața orfelinatului, orfelinatului groazei, cum aveau să-i spună mai târziu.

Dar Black de unde apăruse? A fost acolo mereu și ei nu l-au văzut?

Fără să mai stea pe gânduri, cei doi l-au urmat, uimiți de ușurința cu care aluneca pe lângă ziduri.

S-au oprit într-o curte interioară, în fața unei uși ce ducea într-un subsol. Ușa era un fel de trapă, cu un mâner vechi și ruginit, semn că nu a fost deschisă de multă vreme.

Mira îl trage cu putere, iar ușa se urnește greu, scoțând un sunet înfricoșător.

Un miros puternic de mucegai și umezeală le invadează nările. Scările care se aflau în fața lor duceau spre întunericul deplin.

– Să intrăm? întreabă Mira, privindu-și fratele în ochi.

– Nu prea avem de ales…

După ce se iau de mână, frații Adrenalină încep să coboare treptele înguste, întâmpinați de răcoare. Teama își face loc tot mai adânc în sufletele lor, dar nu voiau să se dea bătuți. Se aveau unul pe celălalt, iar strângerea puternică a mâinilor îi încurajează să înainteze.

– Aaah! țipă Mira.

– Ce e? Ce s-a întâmplat? Te-ai lovit de ceva?

– Am atins ceva… moale și… cald! și inima fetei stătea să-i sară din piept. Fără să-și dea seama, aceasta își strânge fratele de mână atât de tare, încât bietul băiat scrâșnește de durere.

Sunetele unor pași grăbiți se auziră în spatele lor. Copiii, încremeniți, nu mai scot nicio suflare. Oare-i văzuse cineva? Era posibil să-i urmărească femeia în negru? Și dacă nu ea, atunci cine?

Aproape înlemniți, gemenii așteaptă să se întâmple ceva. Străbătea până la ei zgomotul unei străzi apropiate și, surprinzător, sunetul se îndepărta, tot mai tare, până când nu se mai auzi deloc, învăluindu-se în mister.

– Mi-e frică, Fly! Cineva ne urmărește, sunt sigură!

– Și mie mi-e teamă, zice băiatul, dar gândește-te că soarta lumii e în mâinile noastre. Asta spune bunica. Suntem niște supereroi, încearcă să glumească, simțind mâna tremurândă a surorii.

Băiatul începe să cânte, ușor, cu vocea puțin răgușită, o melodie. Mira își amintește de ea, este din desenele preferate ale fratelui său, cele cu Superman.

Înaintând, Fly cântă din ce în ce mai tare, poate să-și ascundă teama. Mira zâmbește, apoi râde de-a binelea, când lacrimile încă îi alunecă pe obraji.

La auzul râsului cristalin, băiatul își învinge și el teama.

Ceea ce nu știau însă era că pereții acelei încăperi nu mai văzuseră niciodată un zâmbet de copil…

Într-un final, fata găsește un întrerupător. Îl apasă imediat, sătulă de atâta beznă, dar regretă. Un fior rece îi străbate șira spinării.

În jurul lor zăceau împrăștiate jucării de pluș rupte, ursuleți fără cap și păpușele fără mâini. Cele care scăpaseră neschingiuite, erau murdare de parcă luaseră parte la un marș al nefericirii.

Din loc, în loc, se zăreau hăinuțe de copil rupte, zdrențuite, iar pereții erau mâzgăliți cu tot felul de lichide.

Pe podea, împrăștiate, lâncezeau niște saltele verzi, folosite, probabil, pentru dormit. O deznădejde totală domnea în această cameră de subsol, fără nicio altă sursă de lumină, în afară de micul bec ce se agăța de tavanul, mult prea jos.

Mirosul era sufocant, iar de undeva dintr-un colț, din niște țevi ruginite, se auzeau picături de apă.

De sub o pernă pătată și cu nenumărate găuri ieșea la iveală un colț de hârtie scrisă. Fly se repede și trage foaia îngălbenită de timp și citește cu mare atenție. Nu știa de ce, dar i se părea că mai văzuse scrisul acela undeva. Clipește repede din ochi și… da, semăna perfect cu cel al tatălui său. Și-l amintea din scrisorile mamei.

– Hei, Mira, vino repede! Uite!

Arăta ca o pagină ruptă dintr-un jurnal:

Teroarea nazistă, ziua a VIII-a

Deja este a opta zi de când ne aflăm aici, în beciul ăsta rece, umed și care miroase îngrozitor. Nu ne place, dimpotrivă, e de-a dreptul grotesc, dar e singurul loc în care suntem, oarecum, în siguranță.

Proviziile sunt pe terminate și, pe rând, fiecare băiat trebuie să înfrunte pericolul, să alerge în miez de noapte până sus, să intre pe ușa secretă în „Camera Torturii”, să treacă de toate capcanele de acolo și să ia ceva de mâncare din bucătăria care, pe timp de noapte, nu e atât de strașnic păzită. Apoi, face cale întoarsă.

Nu știe care e teama mai mare, cea de zgripțuroaică sau cea de bombardamente.

Doi băieți nu s-au mai întors. E absolut îngrozitor!

Stau și mă gândesc, zi și noapte, fiindcă nu pot dormi din cauza uruitului obuzelor. Cu ce am greșit? De ce se întâmplă toate astea? Chiar nu-mi dau seama!

Nicolas, amicul meu  bun pare să o ducă cel mai bine. A reușit să-și aducă, numai el știe cum, două cărți și o lanternă, iar noaptea citește ascuns sub pătură, ca să nu-l vada nimeni.

Zice că poveștile sunt refugiul sufletului său. Cred că o să devină scriitor!

Mă bucur foarte tare că afurisita de guvernantă nu i-a găsit încă lănțișorul cu jumătate de stea. Pe al meu l-a luat ieri, zicând că l-am furat de undeva. Nu a vrut să creadă că l-am primit de la domnul Cristoph, bijutierul din colțul străzii.

Mă gândesc cum aș potea să-mi recuperez pandantivul, dar e greu să ajung la săculețul de catifea roșie, pe care nemiloasa de Margot îl poartă mereu cu ea, în buzunarul de la piept. Oare mai păstrează și alte secrete?

Oh, nu, vin naziștii!!!

Mira și Fly termină de citit pagina de jurnal și se uită mirați unul la altul. Niciodată nu   și-au putut imagina copilăria tatălui într-un asemenea fel. Ceva din toate astea, naziști, teamă, nefericire amintea de poveștile mamei.

Totul se învălmășea în mintea copiilor, gânduri contradictorii le alergau prin minte.

După ce și-au mai venit în fire, au început să caute un alt indiciu. Nu încăpea nicio îndoială că toate li se înfățișează cu un anume scop.

– Aș vrea să văd „Camera Torturilor”, zice Fly.

– De ce? se scuză Mira. Și apoi, cum am putea merge până acolo?

Mai e și femeia în negru de la intrare. Crezi că e aceeași cu guvernanta descrisă în jurnal?

– Nu știu, se prea poate. Dar ca să aflăm, trebuie să ajungem acolo. O să procedăm la fel ca acei copii, în timpul războiului, arată Fly cu degetul înspre foaia îngălbenită. Mă gândesc că dulapul acesta vechi este paravanul unei intrări secrete.

Și cu pași repezi, tânărul se îndreaptă spre dulapul din colț, trage una din cele două uși. Partea din spate reprezenta o nouă ușă care făcea trecerea într-o altă încăpere. Nu erau decât niște scări înguste, în formă de spirală, la fel ca cele dintr-un turn.

– Unde crezi că duc? întreabă Mira, în timp ce-și înălța privirea cu gândul să vada unde se termină. Și oare cum de guvernanta nu știe de existența lor? Ori poate că tocmai asta era ideea, să le dea o speranță copiilor, pentru ca apoi să-i învețe minte.

– Ssst! o atenționează fratele. Mai bine să nu vorbim.

Așa că urcă scările încet, sperând că nu-i aude nimeni.

La capăt îi aștepta o nouă poartă.

Cei doi au ezitat câteva secunde, iar apoi au apăsat clanța. Surprinzător, aceasta se deschise foarte ușor, mult prea ușor, parcă cineva tocmai trecuse pe acolo.

Nu le-a fost greu să-și dea seama de ce acestă odaie era suprnumită „Camera Torturilor”.

Singura fereastră, mult prea sus pentru a ajunge la ea, era acoperită cu niște obloane groase și închise la culoare.

Tot felul de măști, care mai de care maie hidoase, atârnau în lungul perețiolor. O măsuță mică, scrijelită, constituia singura piesă de mobilier din încăpere.

Peretele dinspre nord adăpostea o mică firidă; alături, într-un cui, aștepta cuminte un bici format din curelușe împletite și coada din fildeș.

Mira îl atinge cu vârful degetelor, iar fildeșul îi oferă o senzație plăcută. Când se gândește, însă la ce ar fi putut servi, fața ei se crispează. Era acesta un „zid al plângerii”, iar ceasul de deasupra, care între timp stătuse, număra clipele de groază?

Deodată, lumina se stinge și fata are impresia că vede aceeași siluetă care-i urmărise mai devreme.

Speriată, se aruncă în brațele lui Fly și își acoperă ochii cu mâinile..

– Oh, nu din nou!

– Tot ce contează este că…

– SUNTEM ÎMPREUNĂ! strigă ei, în același timp.

Silueta dispare cu pași grăbiți, dar ușa din față rămâne întredeschisă.

Nu se puteau hotărî să se urnească din loc. Mirei aproape că-i venea s-o ia la fugă pe scări și să scape de toate astea, dar se stăpâni.

– Nu putem să renunțăm tocmai acum, surioară! Gândește-te la pagina de jurnal a tatei… medalionul în formă de stea.

Mira își pipăie buzunarul cardiganului să se asigure că cealaltă jumătate este încă acolo.

– Și adu-ți aminte de visul tău! Poate că tata este într-adevăr captiv undeva și așteaptă să-l salvăm.

– Știu, ai dreptate, însă nu-mi place locul ăsta înfricoșător. E din ce în ce mai greu, Fly!

– Așa e, dar tu ai fost mereu curajoasă! Așa e sora mea!

În loc de răspuns, fata se îndreaptă încet spre ușa care putea ascunde multe mistere.

Spre surprinderea ei, în față se afla un birou imens, cu o bibliotecă impresionantă. Cărțile,  ediții vechi și colecții rare, stăteau aliniate perfect. Nu păreau să fie atinse de multă vreme.

Mobilierul, deși foarte vechi, dădea încăperii un aer aristocratic. Pictura renascentistă de pe cupola tavanului completa firesc acea atmosferă de lume uitată.

Frații își leagănă privirile de la candelabrul grandios, la fotoliile cu tapiserie roșie până când, de la masa de birou se ridică o siluetă înaltă ce înaintează spre ei.

Pentru că lumina zilei nu răzbătea foarte bine printre draperiile dense, copiilor le trebui ceva timp să-și dea seama că era doamna care îi întâmpinase la intrare. Nici acum nu părea mai prietenoasă.

Purta o rochie lungă, neagră, strânsă în talie, iar de sub falduri ieșea botul pantofilor de lac negru. O broșă argintată strângea gulerul înalt al rochiei, nelăsând vederii ridurile adânci ale decolteului.

Părul era strâns într-o coafură înaltă, așa cum numai guvernantele știu să poarte, căci în acel moment cei doi erau siguri că nu e altcineva decât Mme Margot.

Pășea rar, demn și își păstra umerii drepți, în ciuda vârstei înaintate. Bastonul cu cap de pisică pe care se sprijinea era mai degrabă un accesoriu, decât o necesitate.

Pe măsură ce se apropia i se puteau vedea buzele subțiri, strânse într-o grimasă, iar nasul mare și ascuțit adăpostea o pereche de ochelari demodați.

La vederea celor doi, o privire cruntă țâșnește din ochii mici și negri.

Copiii încearcă să zâmbească, însă tonul aprig al femeii îi face să-și înghită cuvintele.

– Ce e cu voi aici? Ce căutați?

– Doamnă…

– Se pare că nu renunțați ușor. Ce copii insistenți! Mie nu-mi place ca cineva să-mi nesocotească ordinele. Dar dacă tot ați vrut să fiți aici, o să vă bucurați de tot ce vă oferă un astfel de loc.

– Waily, vino și ia-i de aici!

Frații Adrenalină înțeleg repede că asta nu promite nimic bun.

De după ușă apăru un bărbat înalt, cu fața albă ca varul. Ochii lui perfect verzi aveau ceva straniu și lui Fly i se păru că i-a mai văzut undeva. Îi aminteau de cineva, însă acum era confuz.

– Mme Margot, vă rog ascultați-ne! Vrem doar să vă întrebăm ceva, strigă Mira.

O clipă, femeia se uită lung la fata care-i știa numele. Apoi, se încruntă.

– Vă rugăm! spune din nou fata. E foarte important. Tata a fost aici…Christian! Christian Aventură.

Margot își dă ochelarii pe vârful nasului și privind pe deasupra lor, îi fulgeră pe cei doi.

– Nu-mi amintesc! Nu-l cunosc!

– A fost demult, în timpul războiului, încearcă Fly.

Bătrâna vrăjitoare, căci așa o percepeau copiii, încearcă să-și aducă aminte, dar fie nu reușea, fie nu dorea să reînvie acea perioadă. Încă nu știa că, de fapt, băiatul și fata căutau o jumătate de medalion.

De teamă, nici ei n-au mai scos niciun cuvânt despre asta.

– Ce ne facem acum? șoptește Fly către Mira.

– Cred că ar trebui să renunțăm pentru moment și să încercăm mai târziu.

Coada lui Black arăta semn de plecare, furișându-se prin spatele acelui Waily, pe care, neștiind exact de ce, Fly îl numi Omul Șarpe.

Și fără să mai zică nimic, cei doi au luat-o la fugă, prin „Camera Torturilor”, spre scara secretă. Dar ușa era blocată.

Panica se instală în sufletele fraților Adrenalină. Ce se va întâmpla?

– Ce ne facem, frățioare? strigă disperată Mira, în timp ce se uita să vadă dacă sunt urmăriți.

Hidosul Waily le afișează un rânjet.

– Nu veți scăpa! Să fiți siguri de asta!

Făra nicio altă explicașie, îi împinse pe cei doi într-un hol întunecos, ce părea, mai degrabă, un tunel.

Drumul gemenilor prin acel loc era îngreunat de mirosul insuportabil ce-ți străpungea nările. Unde putea să ducă acest drum, spre o temniță?

Câteva fire dintr-o ață de păianjen s-au lipit pe fața băiatului.

– Doamne! exclamă el.

Când bărbatul se oprește în fața unei uși metalice, scoțând un mănunchi de chei, Fly observă la capătul culoarului ochii sclipitori ai lui  Black.

Oare-i chema? Da, șarpele îi veghease mereu!

Își prinde repede sora de mână și o trage înspre locul unde se vede lumina.

– Haide, grăbește-te! Mai repede, Mira! Deschide ceasul!

Până ca Waily să-și dea seama, cei doi s-au făcut nevăzuți.

S-au trezit într-un fel de încăpere secretă, destul de spațioasă. Un perete întreg era înțesat de rafturi pe care se odihneau dosare prăfuite, cărți așezate la voia întâmplării și câteva obiecte decorative.

Pertele de vizavi avea doar un tablou, un desen abstract, în mijlocul căruia se distingea o rozetă.

Uitându-se în jur, Mira și Fly se întreabă unde au ajuns. Au părăsit oare orfelinatul?

Răspunsul veni singur printr-un plânset de copil. Numai încăpea nicio îndoială, erau încă acolo.

– Și acum? întreabă fata.

Fly se îndreaptă spre tablou, privind cu mare atenție. Ise pare că era e un nou indiciu, poate rozeta… Era o stea.

Atinge cu podul palmei rama, apoi își plimbă degetele pe suprafața pânzei. Și pentru că nu se întâmpla nimic, decide să-l coboare de pe perete.

Da, asta era… un seif cu cifru

– Dar cum o să găsim parola?

– Mira, cred că are legătură cu acestă femeie diabolică.

– Nu știm nimic altceva, decât că poartă un nume: MARGOT.

– Mar-go-t…Evrica! S-ar putea să meargă. Fii atentă, M este a șaisprezecea literă din alfabet. Urmează A, prima…

Febril atinge cifrul: 1612191824 și cu un click, deschide.

Băiatul începe să caute printre scrisori atinse de timp, bijuterii de familie, ceasuri și monede. Un praf trandafiriu se ridică în lumina ce străbate ochiul ferestrei.

În mijloc, scăldat de razele palide ale soarelui, vede, săculețul de catifea, de un roșu aprins.

Cu emoție, trage capătul șnurului, care în momentul acela feamătă. Era oare o părere?

Din el, Fly scoate jumătatea de stea. Lucea galbenă, ademenitoare, poruncitoare, în palma geamănului.

Curioasă, fata privește peste umărul fratelui său. Ochii îi luceau victoriioși. Înțelege că mai are un singur lucru de făcut. Atinge jumătatea de stea cu jumătateta care-i ardea buzunarul.

Totul se roti. Flash-uri zvâcneau și-i vorbeau… Călătorea?!

Un tren care pare din iad.

Nu era nici într-un caz Orient Express.

Gemete, disperare și-o iarnă cumplită. Albul devenise sânge. Femei, bărbați și copii… toți cer îndurare. Unii își înalță ochii rugători spre cer, alții se îmbrățișează poate, pentru ultima dată.

Soarta li se juca într-un cazinou pe care nu-l cunoșteau.

Un ordin scurt. O uniformă SS ordonă urcarea în vagoane. Câinii urlă sinistru.

Nimeni nu are milă. Soldații îi împing. Cravașele lovesc necontenit.

Trecătorii pășesc temători. Doamne, parcă ar fi umbre! Oare au fețe, mai au ochi? Da, se scurg lacrimi care îngheață, parcă speriate, pentru îndrăzneala de a fi apărut.

Alt ordin taie disperarea! Trenul se urnește spre destinația finală.

Un plâns de copil se aude. Mânuțe firave se întind și cer ajutor.

Un bărbat se desprinde de la marginea peronului. Se apropie de bulgărele blond. Ochii li se întâlnesc. După o clipă, Christian (el era copilul) dispare sub paltonul trecătorului.

– Christoph, ce faci? strigă, speriați, bărbați și femei.

– Îl duc la orfelinatul Angelus. Trebuie să-l salvăm…

Uimiți, gemenii Adrenalină descoperă firele nevăzute ale neobișnuitei afinități tată-bunic.