Aventurile Fraţilor Adrenalina – Capitolul 7

povestea calatoare deva
Aventurile Fraţilor Adrenalina – Capitolul 8
septembrie 25, 2016
povestea calatoare toplita
Aventurile Fraţilor Adrenalina – Capitolul 6
septembrie 27, 2016

Aventurile Fraţilor Adrenalina – Capitolul 7

povestea calatoare blaj

Nopţile nu mai erau ca altǎdatǎ pentru Mira şi Fly… De când intraserǎ în lumea plinǎ de taine a aventurilor neprevǎzute, nopţile se transformaserǎ într-un portal care îi aducea, mereu, în mijlocul altor şi altor mistere. De fiecare datǎ când mergeau la culcare, cei doi fraţi ştiau cǎ viaţa lor putea deveni alta… Sentimentele erau amestecate: frica se amesteca cu adrenalina pe care numele lor parcǎ le-o predestinase şi pe care nicio teamǎ nu o putea învinge.

Într-o asemenea noapte, Mira şi Fly, cǎzuţi în mrejele somnului, avurǎ un vis comun, un vis care s-a dovedit a fi o poartǎ spre trecut…

Se fǎcea cǎ erau douǎ boabe de luminǎ într-un tǎrâm al întunericului. Cumva, ştiau cǎ picǎturile acelea de luminǎ incandescentǎ erau ei, la începutul timpurilor şi al poveştilor… Zburau haotic în bezna în care nu se întrevedea niciun contur…

Dintr-o datǎ, întunericul începu sǎ se restrângǎ şi o panglicǎ neagrǎ, mişcǎtoare, a început sǎ le vorbeascǎ:

– Boabe de luminǎ, sunt Bǎtrânul Şarpe al Universului. Sunt începutul şi sfârşitul a tot ce existǎ şi va exista. Voi sunteţi mesagerii mei cǎtre o lume îndepǎrtatǎ în care Lǎcomia, Invidia şi Ura domnesc şi creeazǎ haos.

– Ce lume îndepǎrtatǎ? rostirǎ, într-un glas, cele douǎ boabe de luminǎ, care, pânǎ atunci, nici nu ştiuserǎ cǎ pot vorbi.

– Lumea oamenilor… Ei trǎiesc pe planeta Pǎmânt, un loc minunat, cu peisaje de basm, dar care, din cauza rǎului, devine tot mai trist şi monoton.

– Ce sunt oamenii?

– Asta o sǎ vǎ las pe voi sǎ descoperiţi, pentru cǎ o sǎ vǎ trimit sǎ vǎ naşteţi pe Pǎmânt. Acolo o sǎ învǎţaţi cum sǎ trǎiţi printre ei. Veţi vedea cǎ aceastǎ lume îndepǎrtatǎ are şi pǎrţi bune şi sunt sigur cǎ veţi ajunge sǎ o iubiţi.

– Noi o sǎ putem învinge rǎul?

– Da, o sǎ reuşiţi cu ajutorul meu şi al familiei pe care o sǎ v-o dǎruiesc.

– Ce este o familie?

– Familia este locul în care o sǎ învǎţaţi ce este iubirea, dar sǎ fiţi atenţi, deoarece rǎul poate fi ascuns pretutindeni.

– Şi când o sǎ ajungem în acea lume?

– Dupǎ ce o sǎ treceţi prin câteva încercǎri menite sǎ vǎ pregǎteascǎ pentru experienţele care vor urma şi care nu vor fi deloc uşor de trǎit.

Cele douǎ boabe de luminǎ simţirǎ cǎ li se naşte în suflet un fior pe care nu-l mai simţiserǎ pânǎ atunci… Nu ştiau ce sǎ facǎ…

– Nu vǎ speriaţi, le spuse Bǎtrânul Şarpe al Universului, am început deja sǎ vǎ transform în oameni. De aceea vǎ dǎruiesc sentimente. Primul dintre ele este teama, un sentiment neplǎcut, dar atât de necesar, fiindcǎ, fǎrǎ a şti ce este frica, nu poţi înţelege ce este curajul! Iar de curaj veţi avea mare nevoie în misiunea voastrǎ. Vǎ mai dau înţelepciune, bunǎtate şi iubire. Doar avându-le, veţi putea înfrunta pericolele care vi se vor ivi în cale.

Imediat boabele de luminǎ avurǎ senzaţia cǎ sufletul li se lǎrgeşte, devine mai încǎpǎtor. Era un sentiment minunat!

– De azi înainte, veţi fi Mira – cea care se mirǎ pentru a cunoaşte – şi Fly – cel care zboarǎ pentru a învinge!

În acel moment, cele douǎ boabe de luminǎ cǎpǎtarǎ o formǎ nouǎ – erau doi copii, iar universul pǎrea altul: mai luminos, mai colorat, mai plin de viaţǎ!

– Sǎ ştiţi cǎ sunteţi fraţi: e un dar care vǎ face puternici, uniţi şi lipsiţi de egoism!

Cei doi copii se privirǎ cu iubire şi înţeleserǎ cǎ destinul lor era unul şi acelaşi.

– Acum, cǎ transformarea voastrǎ este completǎ, este momentul sǎ vǎ cunoaşteţi duşmanii! I-am chemat aici, de pe Pǎmânt, sǎ vi se arate şi, cum ei iubesc confruntǎrile, au acceptat. Sunt trei monştri foarte greu de învins: Lǎcomia, Invidia şi Ura. Vǎ avertizez cǎ o sǎ aparǎ pe neaşteptate şi voi va trebui sǎ gǎsiţi mijloacele de a le face faţǎ. Pentru asta, am creat pentru voi un tǎrâm magic, Tǎrâmul Încercǎrilor, asemǎnǎtor Pǎmântului, pentru a putea înţelege ce vǎ aşteaptǎ.

Bǎtrânul Şarpe al Universului dispǎru fǎrǎ urmǎ şi în faţa celor doi apǎru un tǎrâm nespus de frumos, cu munţi infinit de înalţi, câmpii înverzite, pǎduri pline de cântec şi fiinţe nemaivǎzute. Zǎrirǎ linia orizontului care despǎrţea apa mǎrilor şi a oceanelor de regatul cerului. Tǎrâmul era scǎldat de râuri reci şi limpezi. Luna şi Soarele îşi luau locul pe mǎsurǎ ce noaptea se transforma în zi.

Din înaltul cerului cǎdeau picǎturi de ploaie care parcǎ le spuneau celor doi copii cǎ viaţa lor era acum cu totul alta. În depǎrtare zǎrirǎ umbre necunoscute: erau contururile unui oraş. Clǎdirile înalte şi ameţitoare se ridicau deasupra unui zgomot infernal.

Pe mǎsurǎ ce se apropiau, oraşul le aducea aminte de imperiile rǎzboinice care zguduiserǎ Universul la naşterea lui. Sticla strǎlucitoare a miilor de ferestre era ca solzii unui dragon nemilos. Cel mai mult însǎ i-au uimit oamenii: în locul liniştii şi bunǎtǎţii, purtau toţi masca lǎcomiei. Era foarte greu pentru Mira şi Fly sǎ se obişnuiascǎ cu Tǎrâmul Încercǎrilor! Oamenii îi fǎceau sǎ se simtǎ nesemnificativi. Frica îşi facuse culcuş în sufletul lor: ştiau cǎ, la orice pas, le puteau apǎrea în faţǎ duşmanii de temut.

Dintr-o datǎ, pǎmântul începu sǎ se cutremure, fisurându-se. Din crǎpǎturǎ se târî la luminǎ o creaturǎ enormǎ, care se apropia de ei, înghiţind tot ce îi ieşea în cale. Creatura imensǎ avea o culoare cǎrǎmizie, gura larg deschisǎ lǎsând sǎ se vadǎ dinţii ascuţiţi, îngrozitori… Ochii galbeni, însetaţi de putere, pǎreau cǎ le pǎtrund în inimǎ celor doi copii, care încremeniserǎ. Braţele, patru la numǎr, apucau tot ce vedeau, fiind foarte lungi şi groase. Picioarele erau puternice, cu degete lungi şi gheare ascuţite.

Privind monstrul enorm care se apropia rânjind, cei doi fraţi îşi amintirǎ vorbele Bǎtrânului Şarpe al Universului, care le spusese cǎ, fǎrǎ teamǎ, nu pot dobândi curajul. La amintirea acelor cuvinte, s-au îmbǎrbǎtat unul pe altul din priviri, transformând frica într-o îndrǎznealǎ de care nu se crezuserǎ capabili.

– Fly, ce e de fǎcut? întrebǎ Mira, în timp ce creatura îşi continua înaintarea cǎtre ei.

– Cred cǎ trebuie sǎ dǎm dovadǎ cǎ noi nu suntem lacomi, ca sǎ putem învinge monstrul.

– La ce vǎ gândiţi, copii? întrebǎ Lǎcomia, cu o voce pe cât de mieroasǎ, pe atât de înfiorǎtoare. Doar nu credeţi cǎ mǎ puteţi învinge! strigǎ monstrul, izbucnind într-un râs viclean.

– Noi suntem fraţi şi credem unul în celǎlalt!

– Puţin îmi pasǎ, niciun gest de-al vostru nu mǎ poate opri din drumul meu cǎtre stǎpânirea lumii!

– Fly! Leacul pentru lǎcomie e generozitatea, simt eu asta! şopti Mira. Trebuie sǎ fim generoşi şi sǎ-i învǎţǎm pe oameni cum sǎ fie generoşi la rândul lor!

– Vǎd cǎ nu vreţi sǎ vǎ daţi bǎtuţi… Ia sǎ vǎd cum îi faceţi voi pe oameni sǎ fie generoşi…ha, ha, ha…va fi un spectacol pe cinste!

Acceptându-şi misiunea cu mult curaj, copiii înţeleserǎ repede cǎ nu era deloc una uşoarǎ. Oriunde te uitai, vedeai oameni purtând în ochi setea de a avea totul.

– Oameni buni, le strigǎ Fly, nu trebuie sǎ fiţi lacomi. Lǎcomia nu vǎ aduce decât singurǎtate şi nefericire. Redescoperiţi-i pe ceilalţi, fiţi buni cu ei şi, la rândul lor, vor fi buni cu voi!

– Vindecaţi-vǎ de boala lǎcomiei: vǎ va distruge! le strigǎ şi Mira.

Toţi erau nemulţumiţi de vorbele celor doi copii, dar, în acelaşi timp, parcǎ de pe ochi le cǎzuse un vǎl. Au început sǎ priveascǎ în jur şi i-au vǎzut pe ceilalţi: oameni ca ei, nu duşmani. Privindu-se unul pe altul cu atenţie, şi-au dat seama cǎ lucrurile pe care îşi doreau atât de mult sǎ le aibǎ erau doar lucruri şi atât. În acel moment, din sufletele tuturor începu sǎ iasǎ o pulbere neagrǎ de stele stinse şi moarte.

Ceaţa de pulbere neagrǎ se ridica deasupra oraşului, formând un nor întunecat, purtǎtor de gânduri rele. Norul se umfla şi se tot umfla, pe mǎsurǎ ce oamenii se eliberau de lǎcomie. Brusc, acesta explodǎ şi pulberea neagrǎ se risipi în cele patru zǎri.

– Nuuuu!!! urla monstrul de durere. Ce aţi fǎcut?!!!

– Oameni buni, le spuse Mira, gândiţi-vǎ mereu şi la ceilalţi. Nu vǎ trǎiţi viaţa adunând lucruri! Adunaţi prieteni! Ei sunt cei cu adevǎrat preţioşi!

Vorbele Mirei erau ca un leac miraculos ce vindeca lǎcomia. Auzindu-le, oamenii s-au rǎsfirat pe strǎzile oraşului. Fiecare dintre ei ajuta pe altcineva. Pe chipurile tuturor se citea bucuria de a fi fǎcut un bine altuia. Sufletele se umpleau cu bunǎtate, care strǎlucea ca o nestematǎ în inimile oamenilor. Erau cu toţii la un loc, eliberaţi de sub povara lǎcomiei şi a egoismului.

Vǎzându-şi planul dejucat, Lǎcomia, acel monstru feroce, se transformǎ într-o secundǎ într-o baltǎ de smoalǎ. Ochii îi alunecau de pe chip, mâinile şi picioarele se deformarǎ… Nu mai era ce a fost. Cu voce slabǎ şi tremurândǎ zise:

– Cum aţi reuşit? Nu înţeleg…

– Şi nici nu vei înţelege vreodatǎ!

Mira şi Fly se prinserǎ de mâini cu ceilalţi oameni, formând un cerc în jurul Lǎcomiei. Din piepturile lor începea sǎ strǎluceascǎ generozitatea. La vederea ei, Lǎcomia orbi!

– Opriţi-vǎ! Nuuu! Prea multǎ luminǎ! Vreau întuneric, distrugere, egoism! urla monstrul, topindu-se. Lupta noastrǎ nu s-a încheiat! rosti, cu ultimele puteri, înainte de a se prelinge în pǎmântul rece.

Nimic nu mai rǎmǎsese în urma lui. Nimic.

Monstrul dispǎruse şi, de nicǎieri,  apǎru Bǎtrânul Şarpe al Universului. Se uita plin de mândrie la copiii osteniţi, simţind cǎ nu a fǎcut o greşealǎ atunci când i-a ales sǎ devinǎ mesagerii Binelui, din miliardele de boabe de luminǎ care alcǎtuiau Universul.

– Aţi învins! Aţi ştiut sǎ folosiţi puterile pe care le aveţi în suflete  şi sǎ înţelegeţi cǎ numai prin generozitate putem lupta cu Lǎcomia. Sunt mândru de voi!  Trebuie, totuşi, sǎ vǎ avertizez: aţi câştigat doar o luptǎ, nu şi rǎzboiul. Când veţi ajunge pe Pǎmânt, Lǎcomia se va întoarce şi va fi şi mai puternicǎ! De aceea, pregǎtirea voastrǎ pentru misiunea care vǎ aşteaptǎ e departe de a se fi încheiat.  Mai aveţi de cunoscut şi de înfruntat doi monştri la fel de înfricoşǎtori şi de vicleni: Ura şi Invidia.

– La cât de grea a fost aceastǎ primǎ confruntare, mǎ îndoiesc cǎ le vom câştiga pe celelalte, spuse Mira cu tristeţe.

– Mira, trebuie sǎ adaugi speranţa sentimentelor pe care le ai deja în suflet.

– Speranţa? Ce este speranţa?

– E un sentiment foarte important! Ea e un ajutor de nǎdejde în momentele grele, risipind disperarea şi fǎcând sǎ se nascǎ încrederea în viitor. V-o dǎruiesc şi pe ea, fiindcǎ va fi mare nevoie sǎ o purtaţi, ca o platoşǎ, în suflet.

Copiii simţirǎ cum gândul la viitorul care îi aştepta nu mai era atât de dureros, ci plin de noi posibilitǎţi. Zâmbirǎ: speranţa chiar era importantǎ, Bǎtrânul Şarpe al Universului nu-i pǎcǎlise.

La fel ca la prima confruntare, Bǎtrânul Şarpe al Universului dispǎru fǎrǎ urmǎ într-o clipǎ. Copiii încremenirǎ fiindcǎ, fǎrǎ a le da timp sǎ se pregǎteascǎ, în faţa lor se înfǎţişǎ Monstrul Urii. Era uriaş şi fioros. Dar nu asta îi speria pe copii, ci ochii acestuia. Ochii mari, albaştri, reci, purtau în ei rǎul şi setea de putere. Arǎtau cǎ era hotǎrât sǎ facǎ în aşa fel încât rǎul sǎ cucereascǎ lumea. Sǎ facǎ ura sǎ punǎ stǎpânire pe tot. Toate acestea se citeau în ochii lui. Ochii îi fǎcurǎ pe copii sǎ priveascǎ pânǎ în adâncul sufletului monstrului. Şi vǎzurǎ multe. Durere, lǎcomie, teamǎ, gelozie.

Monstrul le avea pe toate în adâncul sǎu, pregǎtite sǎ se împleteascǎ şi sǎ creeze ura. Cei doi fraţi nu ar fi vrut sǎ vadǎ ce au vǎzut în sufletul monstrului. Nu voiau sǎ vadǎ nimic din ceea ce avea legǎturǎ cu acesta, fiindcǎ se temeau de el din ce în ce mai tare. Se temeau cǎ acela avea sǎ fie sfârşitul şi cǎ bunǎtatea lor nu va putea distruge ura aceea nesfârşitǎ… Misiunea lor pǎrea una foarte greu de îndeplinit. Din nou, în sufletele lor se strecurase frica, asemeni unei umbre întunecate de care le era aproape imposibil sǎ se elibereze.

Savurându-le spaima, monstrul li se adresǎ cu un glas şiret, încremenindu-i parcǎ cu privirea lui care ţesea în jurul lor o vrajǎ, ca o perdea de fum care-i îndepǎrta de realitate:

– O sǎ lupt doar cu cel mai bun dintre voi!

– Cu mine! strigǎ Fly.

– Nu, eu sunt mai puternicǎ! îl contrazise Mira.

– Ha, ha, ha….glumeşti! replicǎ Fly.

– Ce ar fi, copiii mei, sǎ vǎ luptaţi unul cu celǎlalt ca sǎ vedem care e mai bun, sugerǎ, mieros, monstrul. Mi-e greu sǎ cred cǎ sunteţi la fel de pricepuţi în luptǎ…

Zis şi fǎcut. Cei doi fraţi nu stǎturǎ mult pe gânduri şi începurǎ sǎ se batǎ cu înverşunare şi sǎ îşi spunǎ unul altuia cuvinte tǎioase, pline de cruzime şi de rǎutate, nemaiavând deloc înţelegere unul faţǎ de altul, ca nişte duşmani de moarte.

– Niciodatǎ nu vei fi mai bunǎ decât mine! Eşti doar o amǎrâtǎ de fatǎ, nu eşti în stare de nimic!

– Asta crezi tu, nesuferitule! Pot sǎ te fac una cu pǎmântul cât ai bate din palme! îi spuse Mira fratelui ei, cu o privire lipsitǎ de orice blândeţe.

– Nu te pot suporta, te urǎsc! scrâşni Fly printre dinţi, în timp ce încerca din rǎsputeri sǎ o prindǎ pe sora sa pe picior greşit.

– Şi eu te urǎsc foarte tare! Nici nu am cuvinte sǎ-ţi spun cât! Viaţa mea ar fi mai frumoasǎ fǎrǎ sǎ fiu nevoitǎ sǎ împart totul cu tine!

– Şi a mea ar fi perfectǎ fǎrǎ sǎ-ţi ascult toatǎ ziua vǎicǎrelile!

Auzindu-i pe cei doi fraţi certându-se cu atâta patimǎ, pe faţa monstrului se întinse un zâmbet de satisfacţie, care se accentua pe mǎsurǎ ce ura dintre Mira şi Fly creştea tot mai mult.

Primind o loviturǎ puternicǎ, Mira trebui sǎ se opreascǎ din luptǎ un moment, pentru a se pune pe picioare. A fost destul pentru a-şi aminti cǎ, de fapt, îşi iubea fratele din toatǎ inima. Îşi dǎdu seama cǎ amândoi picaserǎ în capcana pe care monstrul le-o întinsese cu mare dibǎcie.

– Fly, refuz sǎ te urǎsc! Nu vreau sǎ mai fiu parte a jocului diabolic pe care monstrul l-a creat pentru noi. Adu-ţi aminte cǎ suntem fraţi!

Ca trezit dintr-un coşmar, Fly îşi privi cu durere sora, dându-şi seama cǎ aceasta nu era inamicul sǎu:

– Iartǎ-mǎ cǎ te-am lovit! M-am lǎsat cucerit de jocul monstrului şi am uitat ce e mai important: eşti sora mea şi nu am niciun motiv sǎ te urǎsc. Dimpotrivǎ, am toate motivele sǎ te iubesc!

Rostind aceste cuvinte, care îi aduserǎ Mirei lacrimi de emoţie în ochi, cei doi se îmbrǎţişarǎ, redescoperind dragostea frǎţeascǎ şi bunǎtatea pe care crezuserǎ cǎ le-au pierdut pentru totdeauna.Vraja ţesutǎ cu atâta îndemânare de Ura fǎrǎ margini se risipi şi pe chipurile lor înflori bucuria de a se fi regǎsit unul pe celǎlalt, uniţi pentru totdeauna prin sânge şi destin. Vǎzându-i, monstrul devenea din ce în ce mai mic…

Dar, pe Tărâmul Încercărilor, nimic nu era ce părea a fi…

Monstrul începu iarăși să crească, deveni din ce în ce mai mare, căci rădăcinile lui erau adânc înfipte în pământ și se răspândeau peste tot. Copiii nu înțelegeau de ce iubirea lor nu e de ajuns pentru a-l stârpi. Și atunci, își amintiră din nou de cuvintele Bătrânului Șarpe al Universului și priviră cu multă atenție la tot ce era în jurul lor. Văzură că oamenii își vorbesc cu ură, că nu mai au răbdare unii cu alții. Nici măcar între cei apropiați nu era înțelegere. Și toate acestea alimentau puterea monstrului, care creștea, creștea, amenințând întreg tărâmul cu distrugerea.

Fly și Mira hotărâră să discute cu oamenii, să-i facă să înțeleagă că întreg universul ar putea fi distrus, că Ura ar putea domni pentru eternitate.

Mai întâi, se opriră în casa familiei White unde neînțelegerile între soți erau veșnice:

– Oameni buni, de ce vă certați? întrebă Mira.

– Deoarece soțul meu mă lasă mereu singură și nu mă ajută cu nimic. Mereu trebuie să muncesc doar eu toată ziua! răspunse necăjită soția.

– Treburile casnice sunt făcute pentru femei, nu pentru bărbați! interveni soțul.

– Oameni buni, nu mai dați atenție unor asemenea lucruri mărunte! Într-o familie nu trebuie să existe ceartă, ci fiecare să-l ajute pe celălalt, să-i fie aproape! Știți voi că fiecare cuvânt rostit cu ură hrănește inima neagră a unui monstru care amenință să ne cotropească lumea? Știți voi asta? întrebară copiii.

Cei doi soți se opriră din eterna lor dispută și rămaseră, pentru o clipă, uimiți:

– E posibil așa ceva?

– Și, dacă e posibil, ce putem face noi?

– Nimic, e de ajuns să renunțați la cuvinte grele și să le spuneți tuturor că e în puterea voastră să salvați universul.

Soților nu le venea să creadă că, din cauza, lor întreg universul ar putea dispărea, dar curând înțeleseră că cei doi copii, care le vorbiseră cu atâta înțelepciune, aveau dreptate. Începură să fie mai atenți unul cu altul și cu cei din jur, iar monstrul rămase, pentru o vreme, cu tot mai puțină putere.

Mira și Fly porniră mai departe pe Tărâmul Încercărilor, căci știau că rezervele de ură ale monstrului se puteau ivi de oriunde.

Și nu mică le fu mirarea când, ajungând pe teritoriile tribului Iaristakan, văzură numai foc și cenușă. Acest trib era în război cu un rival de moarte, luptătorii Marostakan. De mii de ani își disputau Marele Diamant, dătător de viață veșnică, de mii de ani luptau pentru a deveni stăpânii lui supremi, dar n-au izbutit niciodată, nici unii, nici alții. Marele Diamant nu le-a dăruit viața veșnică, așa cum se spunea că ar putea să o facă, indiferent sub stăpânirea cărui trib se afla și nimeni nu înțelegea de ce, iar ura și conflictele între triburi curgeau la nesfărșit, până când, într-o zi, în urma unei lupte sângeroase, luat pe fugă dintr-o ascunzătoare, Marele Diamant se sparse în mii de cioburi. Era tocmai ziua în care cei doi frați ajunseră în aceste locuri pârjolite de foc și pline de cadavre.

Amintindu-și de cuvintele Bătrânului Șarpe, copiii își învinseră teama, cerând să fie înfățișați conducătorilor celor două triburi: Sai și Marcano.

Mai întâi, le vorbi Sai, un om foarte puternic, cu glas de tunet:

– Cine sunteți voi și cum de îndrăzniți să-mi cereți a vă primi în cortul meu?

– Eu mă numesc Mira, iar el este fratele meu, Fly. Am venit cu gânduri pașnice. Și chiar dacă vedeți că nu suntem decât niște copii, noi credem că vă putem fi de ajutor. Marele Diamant nu e pierdut și poate să vă aducă viața veșnică pe care de mii de ani o căutați.

– Cum așa? Și, dacă ceea ce spuneți ar fi adevărat, ce ar trebui să facem?

– E atât de simplu. Trebuie doar să strângeți cioburile, trebuie doar să refacem diamantul.

– E imposibil, s-au împrăștiat peste tot, iar o parte dintre ele ele sunt la dușmanii noștri de moarte.

– Voi nu trebuie decât să ni le aduceți pe cele ale voastre și Marele Diamant își va arăta cu adevărat puterea.

Și puternicul Sai se învoi.

Apoi, copiii vorbiră cu Marcano pe care reușiră să-l înduplece, de asemenea, și, urcând pe vârful celui mai înalt munte, aflat la hotarul dintre teritoriile celor două triburi, Mauna Kea, au așezat cioburile unul lângă altul. Și, chemându-i pe cei doi conducători de trib, le-au spus că puterea diamantului stă în pace și înțelegere, el nu poate fi doar al unuia dintre ei, pentru că este al tuturor, iar pentru asta cele două triburi trebuie să devină unul singur.

Sai și Marcano și-au dat mâna și s-au împăcat, iar în acel moment, Marele Diamant s-a preschimbat în raze multicolore, luminând întreg  muntele Mauna Kea.

Era pace după mii de ani…

Monstrul Urii rămase iarăși fără hrană, dar își găsi resurse într-un loc cu totul neașteptat: în sufletele copiilor. Pe Tărâmul Încercărilor, copiii nu erau deloc fericiți, iar Mira și Fly au descoperit acest lucru când le-au cunoscut pe Maria și Ana.

Păreau două prietene bune, dar invidia și-a făcut loc între ele și, cu fiecare nouă zi, prăpastia dintre ele creștea, iar monstrul hidos punea stăpânire pe sufletele lor, fără ca ele să știe ce li se întâmplă.

Dar Mira și Fly, care își aminteau de prima lor confruntare cu monstrul fioros și de felul în care găsiseseră calea să-i țină piept, nu ezitară în a le dezvălui fetelor cât de rău le pot face și lor, și celor din jur, neîncrederea, invidia și ura.

La început, cele două amice s-au amuzat:

– Ha, ha! Ce glumă bună!

Nu credeau că ar fi posibil așa ceva. Dar când văzură monstrul prinzând viață în fața lor, când simțiră că amenițarea era acolo, mai vie decât și-ar fi putut imagina vreodată, s-au speriat foarte tare:

– Doamne sfinte! Nu era o glumă! Să fugim cu toții!

– Nu trebuie să fugim! E de ajuns să fim sinceri unii cu alții și să apreciem ce e bun în fiecare dintre noi!

Fetele și-au dat seama că au greșit, cerându-și iertare una alteia și îmbrățișându-se.

Monstrul primi o lovitură puternică în inima sa neagră, otrăvită. Nu mai putea să-i amǎgească nici măcar pe copii!

Simți că își pierde orice putere și dispăru fără urmă în neant.

– L-am învins! se bucură Fly.

– Am reușit! Acum nimic nu ne mai poate sta în cale, strigă fericită Mira. Suntem puternici, așa cum prevestea Bătrânul Șarpe al Universului!

Se simţeau însǎ istoviţi dupǎ recenta întâlnire „monstruoasǎ”. Erau pe câmp. Fiecare era afundat în gândurile sale, pe când înaintau. Nici nu şi-au dat seama cǎ, tot mergând, peisajul se schimbase.

Erau acum pe un deal. Aproape de vârf s-au oprit obosiţi. Se putea vedea de acolo oraşul, stând de acum în braţele Generozitǎţii şi ale Iubirii. Aşa osteniţi, puteau mǎcar savura priveliştea oraşului care, mulţumitǎ lor, era acum un loc luminos, plin de cǎldurǎ şi frumuseţe.

Îşi continuarǎ drumul. Spre searǎ au ajuns la un han. Au intrat, dar, multǎ vreme, nimeni nu pǎrea sǎ-i fi vǎzut. Fiecare îşi vedea de ale sale. Abia într-un târziu, hangiul se apropie de ei, mai degrabǎ plictisit:

– Da’ cu voi ce-i, piticaniilor? V-aţi rǎtǎcit sau cum?

Câţiva cǎlǎtori din preajmǎ începuserǎ a râde şi ei:

– Adevǎrat piticanii! Nici nu ştiu cum de-au ieşit din casǎ singuri! râse un bǎrbat.

– I-ar putea mânca un câine!

– E-heee…sau sǎ-i zgârie vreo mâţǎ!

Erau uimiţi – nu le fǎcuserǎ nimic acelor oameni, ce-aveau cu ei?

Deodatǎ însǎ, uşa se izbi cu putere de peretele scorţos al hanului, risipind cioburi de sticlǎ pretutindeni. Deşi ar fi trebuit, nimeni nu pǎrea speriat; toţi rǎmaserǎ încremeniţi, privind la tânǎrul necunoscut ce provocase haosul.

Era nespus de frumos, înalt, cu pǎrul în valuri de aur; ochii ca abanosul învǎluiau totul într-o privire de catifea. Purta haine cam elegante pentru acel han din mijlocul întunericului şi în jurul lui plutea o mireasmǎ finǎ de soc.

Nici el nu pǎrea sǎ bage de seamǎ stricǎciunile fǎcute… Îi aruncǎ Mirei o privire misterioasǎ, apoi se îndreptǎ spre o masǎ retrasǎ şi ceru vin. Punga pe care o pusese lângǎ el era destul de burduşitǎ şi vorbea fǎrǎ cuvinte.

Mira pǎrea mai fascinatǎ decât toţi ceilalţi. Nu-şi putea desprinde privirile de la el, avea sentimentul cǎ-l  recunoaşte, fǎrǎ sǎ-l mai fi vǎzut vreodatǎ şi cǎ, alǎturi de el, ar fi fost mereu în siguranţǎ, oricâţi monştri ar avea pe urme sau oricât de arogant ar trata-o lumea în care urma sǎ trǎiascǎ. Abia dacǎ-şi dǎdu seama când se ridicǎ de lângǎ Fly şi merse la masa strǎinului „familiar”.

Cele câteva ore care trecuserǎ i se pǎrurǎ Mirei minute… aveau atâtea sǎ-şi spunǎ! Nu observa nici cum lumea îi privea invidioasǎ, nici cum Fly stǎtea îmbufnat, nici cum alţi cǎlǎtori le luaserǎ, treptat, locul celor care îi trataserǎ de sus.

Timpul începea sǎ curgǎ altfel.

Observǎ însǎ, la gâtul lui Aidivni – aşa se numea fermecǎtorul tânǎr – atârnând de un lanţ aurit, o interesantǎ bijuterie: un şarpe încolǎcit pe un toiag, în negru şi auriu… „E, cu siguranţǎ, un mesager al Bǎtrânului Şarpe”, îşi zise fata… „Ne supravegheazǎ sau ne ajutǎ? De ce nu-mi spune cǎ vine din partea lui?” Dar nu stǎtu prea mult pe gânduri. Îi plǎcea prea mult tânǎrul! Ar fi vrut ca şi ea sǎ-i placǎ la fel de mult şi, pentru asta, nimic nu i se pǎrea suficient. Acum simţea cǎ nu mai vrea sǎ plece vreodatǎ de pe Tǎrâm, iar dacǎ, totuşi, ar fi trebuit sǎ plece pe Pǎmânt, ar fi vrut sǎ-l ia cu ea şi pe tânǎrul misterios.

Din prima clipǎ când l-a vǎzut, Fly s-a simţit stânjenit. Nu putea spune ce e, dar nu-i plǎcea… Nu-i plǎcea nici plecarea Mirei, nici cǎ stǎtea de câteva ceasuri bune cu strǎinul ǎla, uitând cu totul cǎ existǎ şi el. Iar privirea lui i se pǎruse vicleanǎ… sǎ-l mai studieze o datǎ! Degeaba, nimic nu-i inspira încredere!

Pe când se lǎsa cuprins de gânduri, zǎri la gâtul aceluia bijuteria… Dar era semnul Bǎtrânului Şarpe! Ce cautǎ el aici, atunci? De ce-i vorbeşte doar Mirei? De ce au uitat amândoi cǎ existǎ şi el?

Nemaiputând sǎ rǎmânǎ liniştit stând deoparte, Fly se îndreptǎ spre masa lor. Fu bine primit, deşi, în sufletul ei, Mira nu era prea încântatǎ sǎ împartǎ cu cineva prezenţa lui Aidivni. Acesta însǎ, pǎrea chiar încântat de Fly şi, foarte uşor, în scurt timp, pǎreau a fi devenit cei mai buni prieteni.

Acum, Mira era cea care se simţea lǎsatǎ deoparte, chiar dacǎ împǎrţeau aceeaşi masǎ.

La un moment dat, vǎzând cǎ ambii copii remarcaserǎ bijuteria de la gâtul sǎu, o scoase şi le-o arǎtǎ. Pe toiag era gravat, cu mare atenţie, numele sǎu – Aidivni.

Scoase din buzunar o altǎ bijuterie, foarte frumoasǎ şi aceasta. Era în întregime de aur, avea forma unui romb, cu muchiile uşor rotunjite. Pǎrea sǎ fie o carte care avea pe copertǎ, foarte minuţios lucrat, un şarpe. Poziţia acestuia era însǎ total nefireascǎ: era perfect întins! Pǎrea un bǎţ înţepenit, de drept ce era! Sau litera „I” … sau cifra romanǎ „I”?

Aidivni le mai mǎrturisi apoi cǎ medalionul are puteri magice, neştiute. Din pǎcate, putea avea un singur proprietar. Şi, cum copiii erau foarte curioşi şi insistau cu întrebǎrile, Aidivni le spuse:

– Cine poartǎ acest medalion poate deveni invizibil, atâta vreme cât îşi doreşte asta.

„ Asta ar fi cu adevǎrat grozav!” gândirǎ, în acelaşi timp, gemenii.

– Dacǎ îl vreţi, aveţi de trecut trei probe. Cel care va câştiga va primi nu doar medalionul, ci şi puterile celuilalt! Sunteţi dispuşi?

Fraţii şi-au aruncat doar o privire rapidǎ: în ochii ambilor se citea dorinţa pǎtimaşǎ de a obţine medalionul.  Apoi s-au îmbrǎţişat, urându-şi noroc, dar fiecare, în gândul lui, spera sǎ învingǎ.

Prima probǎ fu sǎ-i facǎ pe cei din jur sǎ-i ia în serios.

– Dar asta-i tare complicat! ripostǎ Fly.

– Poate pentru tine, pentru mine nu! îi şuierǎ Mira.

Aidivni zâmbi uşor. Mira presupuse cǎ zâmbetul e pentru ea, cǎ e mândru de comportamentul ei. Cu puteri întreite, Mira câştigǎ fǎrǎ probleme prima probǎ. Fly era îmbufnat… trebuia sǎ câştige el celelalte probe! Şi-i şopteşte mesagerului cǎ Mira, probabil, trişase.

– Urmǎtoarea: fiecare va trebui sǎ învingeţi în luptǎ câte o creaturǎ fermecatǎ care vǎ vrea puterile!

Amândoi au învins creaturile, dar, pentru cǎ Mirei i-a luat ceva mai mult timp, Fly fu declarat învingǎtor. Aidivni pǎrea mulţumit.

–  Şi acum, proba sinceritǎţii: va trebui sǎ spuneţi ce credeţi unul despre altul. Fiecare minciunǎ o sǎ vǎ transforme o parte a trupului. În final, veţi fi ceea ce sunteţi cu adevǎrat!

– O, câteodatǎ mi se pare cǎ eşti un visǎtor exagerat. Şi paranoic pe deasupra!

– Da?… Ei bine, eu cred cǎ eşti prea fiţoasǎ şi vrei sǎ fii şefǎ mereu! rǎspunse Fly.

– Dacǎ nu ai fi aşa ciudat şi nu ai vorbi numai prostii, poate cǎ nu ar trebui sǎ fiu eu „şefǎ”! ripostǎ Mira.

– Te crezi perfectǎ când, de fapt, eşti doar o fetiţǎ rǎsfǎţatǎ. Nici nu înţeleg cum de suntem fraţi.

În timp ce Mira şi Fly se jigneau plini de invidie, fiindcǎ fiecǎruia i se pǎrea cǎ celǎlalt are o poziţie avantajatǎ, Aidivni savura, mândru de el însuşi. Atât de mândru, încât i-a trebuit ceva vreme ca sǎ observe cǎ cei doi nu se mai certau.

Şi asta deoarece, cuprins de furie, Fly se nǎpusti asupra Mirei. Dezechilibrându-se, aceasta cǎzu şi se lovi de o oglindǎ ce se sparse în zeci de cioburi. Şi, cum Mira continua sǎ rǎmânǎ nemişcatǎ între ţǎndǎrile oglinzii, Fly se apropie de ea. Nu apucǎ însǎ sǎ facǎ vreun gest, deoarece se vǎzu într-un ciob din faţa lui şi rǎmase încremenit: în afarǎ de haine, nimic nu mai semǎna  cu el, aşa cum se ştia. Albul ochilor îi era brǎzdat de fire roşii, ochii bulbucaţi, lumina din priviri se stinsese… cine îl privea din ciobul acela?

Tot atunci vǎzu cǎ şi Mira fǎcea acelaşi lucru: se uita cu ochii mǎriţi de spaimǎ sau poate de uimire la „monstruleţul” din ciobul ei. Asta deveniserǎ, doi monştri mǎrunţi! Nu le venea sǎ creadǎ! Ei fuseserǎ picǎturi de luminǎ purǎ… fraţi… o singurǎ fiinţǎ. Ce fǎcuserǎ? se întrebau din priviri cei doi copii, deodatǎ ruşinaţi unul de celǎlalt.

Rǎspunsul le veni însǎ din spate şi-l citirǎ tot în cioburi. Aşa îl vǎzurǎ pe Aidivni cuprins de flǎcǎri şi, mai mult, înainte de a apuca sǎ rosteascǎ vreun gând, zǎrirǎ – la fel de brusc, fiecare în ciobul lui – medalionul de la gâtul acestuia… literele se oglindeau acum altfel, rǎutǎcioase parcǎ – INVIDIA.

În câteva clipe însǎ, din minunatul Aidivni – Invidia nu mai rǎmǎsese decât o mânǎ de cenuşǎ mohorâtǎ. Cei doi copii primiserǎ astfel rǎspuns la toate mirǎrile şi neînţelegerile lor.

– Pǎrerile voastre de rǎu, pline de durere sincerǎ, au fost exact ceea ce lipsea pentru a distruge şi acest monstru, le explicǎ Bǎtrânul Şarpe al Universului, apǎrut lângǎ ei de nicǎieri. V-aţi descurcat grozav, copii, sunt tare mândru de voi!

– Dar era atât de frumos… suspinǎ Mira.

– La suprafaţǎ, copila mea. La suprafaţǎ, doar!

Bǎtrânul Șarpe al Universului, mulțumit de ei, îi lǎudǎ și de acestǎ datǎ pe copiii încântați de victoria obținutǎ, dar care nu știau ce se întâmplǎ sau ce ar trebui sǎ facǎ în continuare.

– Ați reușit sǎ învingeți! Lumea pare acum mai bunǎ, dar sǎ nu credeți cǎ totul e minunat, deoarece pe Pǎmânt oamenii sunt diferiți, pot fi buni sau rǎi, puternici sau slabi în fața tentațiilor…

– Dar… noi trebuie neapǎrat sǎ plecǎm? întrebǎ Mira.

– Trebuie, copii! Doar voi puteți anula Rǎul de pe Pǎmânt. Oamenii se transformǎ treptat în monștri, deși au același chip, iar unii sunt invidioși, alții plini de urǎ și nevindecaţi de lǎcomie.

– Suntem oare pregǎtiți pentru Pǎmânt? Dacǎ dǎm greș? oftǎ Fly.

– Totul va fi bine cât timp rǎmâneți unul lângǎ celǎlalt.

Bǎtrânul Șarpe al Universului reuși sǎ spulbere aproape în întregime neîncrederea copiilor, însǎ pe Mira tot o frǎmânta o întrebare:

– Ce vom face când vom ajunge pe Pǎmânt?

– Când veți ajunge pe Pǎmânt va trebui sǎ respectați niște instrucțiuni importante.

– Ce înseamnǎ cuvântul „instrucțiuni”? Nici nu știu sǎ-l pronunț bine, spuse Mira.

– Pǎi, instrucțiunile sunt… reguli mai dificile sau mai ușoare concepute de oameni, acestea fiind menite sǎ fie respectate. Se mai numesc și legi.

– Dar cum le respectǎm?

– Pǎi… le înțelegeți, le cǎutaţi explicaţia și apoi le aplicați.

– Dacǎ nu le putem aplica?

– Voi sunteți copii inteligenți și inventivi, am încredere cǎ veţi face alegeri corecte. Îmi promiteți? întrebǎ Bǎtrânul Șarpe, privindu-i cu duioşie.

– Da, spuserǎ cei doi gemeni la unison.

– Pe Pǎmânt veți întâlni multe obstacole care vǎ vor sili sǎ vǎ despǎrțiți, dar voi sǎ fiți mai uniți ca niciodatǎ și sǎ vǎ sprijiniți reciproc.

– Dar asta s-a dovedit a fi greu de realizat!

– Da, într-adevǎr, dar Rǎul trebuie înfruntat împreunǎ! Altfel, nu veţi avea şansa de a izbândi.

Dupǎ ce terminǎ de vorbit, Bǎtrânul Șarpe al Universului  îi privi cu o încredere amestecatǎ cu îngrijorare, în timp ce Mira și Fly își cercetau în sinea lor sentimentele.

– A! Era sǎ uit ceea ce e mai important! Dragi copii, trebuie sǎ mai știți câteva lucruri. Acolo, pe Pǎmânt, veți fi muritori ca și ceilalți oameni, deoarece existǎ Timpul – cel mai hain dușman. Acesta le macinǎ oamenilor ca o perfidǎ moarǎ secundele, minutele, orele, zilele și anii, pe care le transformǎ în final într-o pulbere. Oamenii mǎsoarǎ timpul pentru a le fi mai ușor sǎ deosebeascǎ vârsta, lunile anului și anotimpurile. Trebuie sǎ știți cǎ, la un moment dat, oamenii vor dispǎrea. Asta nu înseamnǎ cǎ sunt pierduți definitiv, ei doar vor fi plecați într-o altǎ dimensiune. Viața este asemenea unui labirint cu multe coridoare. Când dispar oamenii, ajung într-o altǎ încǎpere a unui spațiu inaccesibil celorlalți muritori, însǎ voi aveți posibilitatea sǎ ajungeţi în aceste zone, cu ajutorul ceasului. Un om se naște, crește, se maturizeazǎ, îmbǎtrânește și moare. Voi veți primi o mamǎ, un tatǎ care se presupune cǎ v-au conceput pe Pǎmânt, la fel, un bunic și o bunicǎ cu care veți putea comunica într-un mod particular. Veți simți ce înseamnǎ iubirea, dar și suferința zdrobitoare, pierzându-vǎ bunicii și tatǎl. Veți merge la școalǎ, acolo vǎ veți face prieteni care seamǎnǎ fizic cu voi, dar nu au aceeași esențǎ, vǎ veți armoniza cu ei și vǎ veți asuma greșelile.

– Vom trece și noi prin aceste etape ale vieții? întrebǎ nedumerit Fly.

– Da, și în timp ce le veți parcurge vǎ veți îndeplini sarcinile! îi lǎmuri Bǎtrânul Șarpe.

Cei doi gemeni îl ascultarǎ cu ochii mǎriți de atenție. Au înțeles sensul existenței lor prin conștientizarea misiunii pe care trebuie sǎ o îndeplineascǎ, salvând lumea de Lǎcomie, Urǎ și Invidie.

– Priviți acest orologiu de buzunar! Este un obiect magic foarte puternic pe care vi-l dǎruiesc. Cu el puteți stǎpâni timpul și spațiul. Ceasul este realizat din argint, un metal protector care își demonstreazǎ fidelitatea de-a lungul vremii. Acest șarpe încrustat simbolizeazǎ strânsa legǎturǎ dintre voi și astfel vǎ veți aminti întotdeauna cine sunteți. Dacǎ este folosit cu înțelepciune, ceasul poate salva mii de vieți. Îi veți descoperi singuri harurile, pas cu pas!

– Am o întrebare, rosti nedumeritǎ Mira, ce este acela un ceas?

– Ceasul este dispozitivul cu care se mǎsoarǎ timpul. Acesta nu este un obiect oarecare, cǎci, dacǎ ajunge în mâinile Rǎului, poate declanșa haosul în tot universul, de aceea el trebuie folosit doar în slujba Binelui.

– Am înțeles, spuserǎ cei doi copii, aprobând și din priviri. Îl vom prețui și îl vom proteja pentru totdeauna. Dar ce puteri mai are acest special ceas? Mǎcar douǎ dintre ele am vrea sǎ le mai ştim!

– Ceasul va dǎ capacitatea de teleportare, dar și spiritul vizionar pentru cel dispus sǎ viseze.

– Deci… putem cǎlǎtori prin toate colțurile universului?

– Desigur, de voi depinde totul! Pentru ca eu sǎ vǎ fiu mai aproape şi sǎ vǎ sprijin, vǎ mai dǎruiesc un prieten de nǎdejde ale cǎrui puteri le veţi descoperi  singuri.

– Cine e prietenul nostru?

– Vi-l prezint pe Black. Îmi seamǎnǎ leit, doar cǎ este mai micuţ. Cu el mǎ aflu într-o legǎturǎ osmoticǎ permanentǎ, deoarece l-am creat dintr-o scânteie a propriei fiinţe. Eu sunt El şi el e Eu!

Black le vorbi atunci pentru prima datǎ:

– Menirea pe care o am eu este aceea de a vǎ sfǎtui întotdeauna, de a vǎ ajuta sǎ luaţi cele mai bune decizii, de a vǎ ocroti şi de a vǎ susţine în cele mai grele momente. Da, am şi eu o vulnerabilitate a mea, fiind captiv în corpul aceasta de târâtoare, în care sunt nevoit sǎ trǎiesc pe planeta Pǎmânt, dar voi încerca sǎ vǎ fiu mereu alǎturi.

Ascultându-l pe Black şi luând aminte la vorbele înţelepte ale şarpelui despre sentimentele pe care vor trebui sǎ şi le asume, despre aventurile pe care le vor traversa şi despre cum va fi necesar sǎ rǎmânǎ împreunǎ, copiii se simţirǎ mai pregǎtiţi sǎ pǎtrundǎ în viaţa oamenilor.

Bǎtrânul Şarpe sparse barierele timpului şi ale spaţiului, suflând o datǎ cu putere, moment în care tunelul timpului se deschise, pentru cǎ în respiraţia sa era concentratǎ esenţa universului. Copiii se simţirǎ luaţi de pe picioare şi purtaţi cu o vitezǎ uluitoare spre o destinaţie necunoscutǎ încǎ pentru ei. Gemenii auzirǎ o voce îndepǎrtatǎ care le striga: „Am maaare încreeedere în voooi!…”

Cei doi fraţi, deşi se mişcarǎ cu o vitezǎ incredibilǎ prin acel tunel amorf, tot reuşirǎ sǎ zǎreascǎ nişte gǎuri violacee. Erau curioşi sǎ afle  ce semnificǎ ele şi, deodatǎ, ca trezitǎ dintr-o transǎ, Mira afirmǎ:

– Fiecare gaurǎ din acest tunel reprezintǎ un vis pe care îl vom trǎi! Sunt convinsǎ de asta!

Apoi, copiii simţirǎ pentru prima datǎ Pǎmântul sub picioare şi Black, cǎlǎuza lor din altǎ lume, îi conduse cǎtre noul lor cǎmin – o locuinţǎ modestǎ, albǎ, cu etaj.

Ţârrr… alarma deşteptǎtorului. Pe scǎri se descifrau zgomotele uşoare ale paşilor mamei. Venea sǎ-i trezeascǎ. Mira şi Fly deschiserǎ ochii în acelaşi moment, asaltaţi de lumina clarǎ a dimineţii. Abia aşteptau sǎ-şi vorbeascǎ. Ştiau, chiar fǎrǎ sǎ-şi spunǎ, cǎ au avut acelaşi vis – amândoi mai aveau încǎ în nǎri rǎcoarea parfumatǎ a cǎlǎtoriei, iar urechile lor încǎ ţiuiau de la viteza ameţitoare a deplasǎrii! Dezorientaţi, îşi pǎrǎsirǎ camerele, întâlnindu-se pe hol pentru a-şi întâmpina mama şi a se duce la micul dejun.

Realitatea acestei noi vieţi îşi fǎcea deja simţitǎ prezenţa… Întâmplǎrile nopţii se preschimbau într-o amintire. Nu era însǎ o amintire şi atât, ci o lecţie pentru viitor… De-acum înainte, Lǎcomia, Invidia şi Ura nu mai erau duşmani necunoscuţi, ci inamici în faţa cǎrora curajul lor nu va mai pǎli niciodatǎ!